La Concești, în judeţul Botoşani, s-a născut omul care a consemnat Istoria, trăind-o mai întâi. Pe viu şi în carne vie. Astăzi, eroul aproape necunoscut la el acasă împlineşte 85 de ani.
"Tortura pe înțelesul tuturor" este una dintre cărțile cele mai importante din ultima sută de ani, o carte care ar trebui să se regăsească în bibliografiile obligatorii ale tuturor școlilor românești. Scrisă de botoşăneanul plecat din pământul Conceştior, premiată și citată în numeroase studii de memorialistică și nu numai, cartea lui Florin Constantin Pavlovici este încă aproape necunoscută în mediul educațional românesc.
Florin Constantin Pavlovici s-a născut pe 14 martie 1936, la Concești, ca fiu al învăţătorilor Hareta şi Dionisie Pavlovici.
Student la Facultatea de Filozofie – secţia Ziaristică, a fost arestat la 2 februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzaţi de "complot contrarevoluţionar", în acelaşi lot fiind şi botoşănenii Alexandru Zub şi Stela Covaci, toţi trei pătimind apoi în puşcăria comunistă.
A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale". A fost întemnițat la Jilava şi Gherla, dar şi în lagărele de muncă Salcia, Giurgeni, Periprava.
A fost eliberat pe 31 ianuarie 1964, atunci când au fost amnistiați deținuții politici.
S-a înscris ulterior la Facultatea de Limbi Germanice din cadrul Universităţii Bucureşti. La ieșirea din închisoare a fost pe rând muncitor, funcționar, contabil, până în 1966. Din 1969, timp de 30 de ani, este redactor la Radioteleviziune. Consemnează o scurtă carieră de critic literar la sfârșitul anilor 60, urmată de o activitate de traducător.
După ce a trecut de 60 de ani, Florin Constantin Pavlovici a început a scrie "Tortura pe înţelesul tuturor" (Premiul special pentru debut al Uniunii Scriitorilor, 2001). A urmat "Frica și pânda", volum premiat la Premiile Romania Cultural. În anul 2014 publică "Viscolul şi păianjenul".
"I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică și narativă și abilitățile de profund diagnostician al realității. Cu Tortura, pe înțelesul tuturor literatura română nu a câștigat doar niște excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil", scrie Victor Teișanu în volumul "Cărți și autori", Editura PIM, 2017.
De la agonia deznădejdii la extazul sufletesc, așa se citesc mărturiile acestui om pe care botoșănenii nu îl știu. Trăitor în astă lume, Florin Constantin Pavlovici nu a fost chemat acasă, spre a le povesti tinerilor istoria așa cum a fost. Cărțile lui Florin Constantin Pavlovici trebuie citite pentru a înțelege de unde ne vin multe neînțelesuri ale zilelor noastre.
.jpg)
(Foto Petre Anghel, 14 noiembrie 2011: la statuia lui George Enescu împreună cu Florin Constantin Pavlovici şi Gelu Lăzureanu)
Vă invităm la un popas istoric, răsfoind cartea lui Florin Constantin Pavlovici:
”În perioadele de cracă (foamete), zilele noastre erau pline. Conferințele de filosofie și psihiatrie ale lui Sașa – formă culturală a pălăvrăgelii, le numea el – se țineau lanț. Lor li se adăugau lecțiile de istorie ale lui Alexandru Zub. Sandu Zub ajunsese la Salcia ceva mai târziu decât mine, cu o bună parte din lotul ieșenilor care îndrăzniseră să sărbătorească, în 1957, împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, nu numai la Universitatea din Iași, ai cărei studenți erau, ci în toate centrele universitare din țară și mai ales la Putna, la mormântul domnitorului. Modelul lor îl constituise serbarea națională organizată de Eminescu și Slavici la împlinirea a 400 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna. Și unii și alții urmăriseră același lucru: deșteptarea, redeșteptarea sentimentului național. În secolul XIX, autoritățile Bucovinei, supuse Austriei imperiale, îngăduiseră o manifestare ce le era ostilă; în secolul XX, activiștii partidului comunist, credincioși Moscovei proletare – ruși de limbă română, cum i-a numit filosoful Petre Țuțea, alt mare întemnițat al vremii – i-au arestat pe studenții patrioți, i-au batjocorit în anchete și în procese truncate și i-au expediat în lagăre de exterminare.
Suferind de plămâni, Sandu Zub a făcut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate. Lucrau ceasuri în șir în frig, stând în picioare și frecau măturile acelea antipatice până le sângerau palmele. Vindecarea unor maladii grave prin chinuirea trupului nu era un concept nou, însă administrația lagărului îl aplica pe scară largă și, din punctul ei de vedere, cu bune rezultate. Zub nu se plângea. Supunerea corpului față de minte părea totală, în cazul său. Nu îi era foame, nu îi era frig, oboseala nu îl dobora. Duhorile barăcii nu îl atingeau și lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucură chiar de luxul de a i se fi luat totul și de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrențe. Ignorând privațiunile, acestea își încetau existența. Când prietenii săi zăceau ca niște obiecte abandonate, mortificați după ziua de muncă, Sandu Zub găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce cârpe o pereche de mănuși. Avea mână modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi și nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ținut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Când i-am admirat îndemânarea, s-a apărat ca de o laudă necuvenită:
- Am câteva generații de tâmplari în familie.
Modestia, simplitatea și bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forța sa sufletească iradia. Trupul, unealtă fragilă și străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosință: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra prețioasă a intransigenței morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit și l-ar fi lăsat liber, mulți pușcăriași ar fi fost privați de un tipar de comportament impecabil. În persoana discretă a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreție. Devenit model fără să o știe, el era, în grupul nostru de tineri, pe plan spiritual, arhontele care nu vrea să fie arhonte.
Se ferea de spectacol. Deși oamenii îi cereau să țină lecții de istorie – absolvise facultatea de specialitate ca șef de promoție pe țară – ezita să-și ia asemenea obligații. Îl întrista probabil să vorbească în mijlocul vacarmului. Sunt profesiuni care cer, dacă nu mister, o minima regie. Preotul nu intră în altar în costum de baie, ci în odăjdii, semn al investiturii, singurul semn de acest fel, câteodată; medicul își primește pacientul în halat alb, o sugestie de puritate și posibilă vindecare; judecătorul își marchează autoritatea prin robă neagră și largă, în faldurile căreia, de prea multe ori, dreptății nu-i rămâne decât să se rătăcească. Profesorului de istorie Zub îi venea greu să se adreseze unor ascultători ce-și părăseau adesea locul de cracă, pentru a se așeza direct pe hârdăul cu fecale. Orice mister era anulat. Își ținea totuși conferințele, sobru și academic, ascunzându-și crisparea în informații precise și date exacte. Chiar în propriul său domeniu, cel al istoriei moderne, lăsa altora, cu predilecție lui Sașa Ivasiuc, satisfacția și riscul improvizației. Îi asculta cu bunăvoință, dar participa cu mai multă plăcere la rozariile organizate de Matei Boilă. Rugăciunile către Sfânta Fecioară se rosteau în latină, iar latina se potrivea spiritului său de ordine și rigoare. Dacă Ave Maria ar fi fost în slavonă, cred că ar fi preferat să-și petreacă timpul de rugăciune dezghiocând în continuare semințe de sorg.
Istoricul Alexandru Zub prășea ca pe ogorul lui. Înlătura atent buruienile, afâna bine pământul, mușuroia firul de porumb și-l plivea cu dragoste, fără a se plânge de oboseală. Din grija exagerată față de sănătatea plantei, uita de propria sa sănătate. Rămânea în urmă, expunându-se vorbelor proaste ale soldaților și riscând să fie mușcat de câinii-lupi, care nu-i împărtășeau ideile despre corectitudine. Zub se născuse la țară, considera pământul o ființă vie și refuza să-l trateze ca pe un bun al Ministerului de Interne”.
“Am ieşit pe poartă, urmându-l îndeaproape pe sergentul-major care trebuia să mă conducă la gară. Am întors capul, ca să văd cum arată puşcăria din perspectiva omului liber, şi am privit-o cu silă şi mirare. Construită pe vremea Mariei Tereza, chiar semăna cu împărăteasa aceea, aşa cum o ştiam de pe monezile bătute în cinstea ei: urâtă, lăbărţată, impunătoare (închisoarea din Gherla, n.n.). Am coborât pe strada principală şi ne-am oprit la sediul miliţiei. În timp ce majurul a intrat într-un birou, pentru ultimele formalităţi, probabil, am reuşit să mă încălzesc puţin în sala de aşteptare; salopeta mea era prea subţire pentru acel miez de iarnă. Restul drumului l-am făcut tot în formaţie. Sergentul-major mergea înainte, eu mergeam la un pas în spatele lui, fără ca vreunul din noi să scoată un cuvânt. Nici nu se putea o relaţie mai armonioasă: el nu vorbea cu bandiţii, eu nu vorbeam cu securiştii. Abia când am ajuns pe peronul gării şi mi-a înmânat adeverinţa de eliberare şi foaia de călătorie, a catadixit să deschidă gura:
– Eşti liber, a zis.
Nu i-am răspuns, dar nici nu a aşteptat să i se răspundă. Mi-a întors spatele şi a dispărut după colţul clădirii. Am rămas pe loc, încremenit, parcă, multă vreme. Într-un târziu, am făcut câţiva paşi înainte, câţiva paşi înapoi, iar înainte, iar înapoi, fără să mă abat de la linia dreaptă nici într-o parte, nici într-alta, revenind mereu în punctul din care plecasem. Repetam, de data aceasta în absenţa zidurilor, mişcările vechi din celulă. Ningea cu fulgi mari, gara era aproape pustie, pietrele din pavajul peronului se acoperiseră cu zăpadă. Doar locul bătătorit de mine rămânea o pată murdară, din care nu mă puteam smulge. Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate”.
(Florin Constantin Pavlovici, fragmente din ”Tortura pe înţelesul tuturor”, Fundaţia Academia Civică, 2011)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
