Lacrimi înghețate pentru Marina, părinții îmbrățișați au sărutat-o pe
creștet pentru ultima dată: A fost o fată tare veselă, acum nu mai e
deloc – GALERIE FOTO & VIDEO
La cimitirul „Eternitatea” din Botoșani e liniște. Se aude ca o melodie
funebră pe fundal „cântecul” păsărilor negre care țes cerul într-o pânză
aducătoare de lacrimi. Marina, copila de 16 ani care și-a luat viața,
este condusă pe ultimul drum într-o amiază de 20 ianuarie, apăsătoare,
cu nori plumburii.
Ultim omagiu înecat în plâns
S-a strâns o mână de oameni pe cărarea îngustă de lângă capela cimitirului „Eternitatea”. Marina, îmbrăcată în mireasă, stă în sfârșit lângă mama pe care a așteptat-o atâția ani. Alături de conducerea de la Direcția Copilului, unde fata se afla de un an, și colegii de clasă s-au adunat în jurul capelei. Își strâng umerii, unii de frig, alții de spaimă. Nu le vine să creadă.
„A fost o fată tare veselă. Și acum nu mai e deloc”, spune Raluca, fosta colegă de bancă a Marinei. Fata se uită în gol, ținându-și cu greu lacrimile. Se îneacă în propriile cuvinte și rămâne cu privirea pe fotografia de unde Marina se uită cu ochii vii și luminoși.
Unora le este greu să înțeleagă gândurile negre care au făcut-o pe fată să facă pasul fatal. Cei care i-au fost alături din copilărie au venit și în ultima clipă. Una dintre vecinele fetei, care o cunoaște de când învăța să facă primii pași, își strânge copilul în brațe. „O știu de când era mică tare. A fost un copil tare bun, dar au lăsat-o singură. Eu am vrut să o cresc, dar maică-sa nu a vrut să mi-o dea, dintr-un orgoliu prostesc. A lăsat-o singură și acum la ce a venit? Trebuia să-i fi fost fetei aproape atunci când au operat-o pe viu și striga de durere... atunci trebuia să-i stea la creștet, nu acum!”, spune femeia. Ultimele cuvinte și le îneacă în plâns. Își ascunde fața în gulerul hainei și îi zâmbește pruncului pe care îl ține strâns în brațe și care nu îi înțelege durerea. Nimic nu o va mai aduce pe Marina înapoi, indiferent cine a aruncat-o pe drumul fără întoarcere.
„Cât ai trăit, te-am iubit, cât vom trăi, te vom plânge”
Puțin trecut de ora 12, sicriul este scos afară. Cu coronița de flori pe creștet, Marina cu genele mari pare că zâmbește. Mama, mărunțică, se lasă pe coșciug și izbucnește în plâns. Gata să o sprijine, partenerul ei de viață o cuprinde într-o îmbrățișare largă. Amândoi o privesc cu ochii plini de necaz și îi vorbesc copilei, dar cuvintele nu lasă în urmă decât o suflare ușoară în frig, care se stinge repede.
„Cât ai trăit, te-am iubit, cât vom trăi, te vom plânge”, scrie pe una dintre coroanele împodobite cu garoafe.
Înainte de a fi purtate spre locul de veci al Marinei, preotul ține o scurtă cuvântare, potrivită prilejului tragic în care copila și-a pierdut viața. Predica emoționantă i-a adus pe oamenii strânși grămadă lângă sicriu, mai aproape de divinitatea fără de care, spune omul Bisericii, „ne scufundăm în întuneric. Să nu lăsăm gândurile negre să ne ducă în pragul supărării, depresiei, să ne apropiem de Dumnezeu, cu timpul ele devin ca o zgură. Această zgură, ca un burlan de la sobă, se înfundă la un moment dat și ia foc. Și focul, iată unde duce”. Preotul arată cu una dintre mâini înspre sicriul unde Marina își duce ultimul somn în cântecul împietrit al păsărilor negre care țes cerul într-o pânză aducătoare de lacrimi.
Cristina BABII
