Pe sub labirintul de nuci bătrâni, coborâm la Stăuceni. Urmând şoseaua peste dealuri se deschide drumul care duce la Ionăşeni. Legenda spune, că sub umbra pădurilor bătrâne, a fost o moară…
Când ultimul bulgăre de pământ cădea pe mormântul boierului din sat, în ograda conacului intra Alexandru, să se împace cu feciorul răposatului în vederea deschiderii unei mori. Alexandru, băiat chipeş şi isteţ, venise în ţinutul Botoşanilor, de puţină vreme, tocmai din împărăţia austriacă, atras de patima şi bogăţia vânatului. Copleşit de ospitalitatea oamenilor, a rămas la Păltiniş. Ca meşter priceput ce era, găsea de lucru pe moşiile boiereşti şi dorea să se împământenească prin părţile acelea era multe fete mândre şi el îşi căuta mireasă.
Într-o zi s-a auzit larmă în sat. Era alungată de acasă Varvara lui Dumitru.
- Pleacă de la casa mea! Pleacă să nu-ţi mai aud de nume, dacă nu vrei să te duci după un om gospodar, îi spunea mama ei.
- Pleacă, nenorocito! Îi striga tatăl. Ai să rămâi fată bătrână.
S-a adunat satul şi zarva nu mai contenea. Alexandru s-a apropiat de dânsa şi i-a întins mâna.
- Lasă! Nu mai plânge! Dacă vrei vino cu mine la Ionăşeni. Am găsit acolo de lucru la o moară.
Fata s-a apropiat, ştergându-şi lacrimile.
- De astăzi eşti nevastă sau sora mea, cum vei vrea! Cine-ţi va mai spune ceva, de mine se leagă.
Unele fete, mai în bătrâneţe ajunse, ziceau că era mare noroc pentru Varvara s-o ia morarul cel chipeş. Norocul însă era şi al lui Alexandru că Varvara era falnică şi frumoasă, şi numai inimă iar el mai greu putea găsi nevastă care să meargă la Ionăşeni, fiindcă ţăranii cu greu îşi înstrăinau fetele la depărtări. Odată, cineva l-a întrebat ce l-a făcut să se însoare cu Varvara. I-a răspuns fără înconjor şi prea multă gândire:
- Dârzenia ei. Au botoşănencele astea un fel al lor care te prinde în laţ. Şi-apoi fac din tine ce vor. Le urmezi fără grai şi fără putere. Şi-s gospodine şi primitoare.
După ce Varvara s-a mutat cu Alexandru la Ionăşeni, au venit pe lume copii: Maria, Costică şi Victor. Când aceştia s-au ridicat mărişori, Alexandru s-a făcut nevăzut. Nişte negustori, care băteau drumurile încoace şi încolo, i-au povestit Varvarei că l-au văzut într-o crâşmă de la hotar.
- Se vede că i s-a făcut dor de ţara lui, de mamă, de fraţi. Sau poate l-au înhăţat la oaste, s-a gândit Varvara.
Dacă n-a avut încotro, femeia a luat viaţa în piept şi, ajutată de băieţi, a prins să învârtă roata morii.
După o vreme, însă într-o noapte a auzit strigăt de om dinspre canton. Iarna era grea. Viscolea şi pe drum nu se abătea ţipenie de om. Varvara a desluşit glasul bărbatului eu şi a ieşit afară. L-a ridicat de jos. Ochii îi îngheţaseră în lacrimi. Când n-a mai putut merge, s-a târât numai în coate şi-n genunchi, cale de kilometri.
- Mi-e dor de copii, i-a zis el. Primeşte-mă în casă, a rugat-o. Dorul de copii m-a adus! Am acte să dovedesc cine sunt. De-acum te iau de nevastă cu acte, să fim şi noi în rând cu lumea.
Legenda Botoşanilor, de Elidia Agrigoroaiei spune că, de atunci, Alexandru om nu a mai fost. Se târa în cârjă de ici-acolo. A murit greu. Se zbuciuma între dorul de ţara lui şi Maria, care rămânea fată bătrână, fără zestre şi fără nici-o meserie.
Când Maria s-a ridicat fată de măritat, Varvara văzând că timpul trece şi nimeni n-o peţeşte, l-a tocmit pe moş Smochină, naşul ei, ca să-i aducă peţitori.
- Piatra cea din casă, a zis el, nu se poate scoate cu te miri ce şi mai nimic. Are fata ceva sau n-are?
- Are naşule, are zestre ca orice fată de măritat. Are zestrea mamei mele: patru perne, o plapumă, o saltea de lână şi o scoarţă. Maria a strâns lâna, a tors-o, a vopsit-o. A mai meşterit şi nişte perdele de bumbac,o faţă de masă şi nişte carpete. Cam atâta, că dacă n-avem pământ, in şi cânepă nu-i unde semăna. Ca să cumperi, e mai greu. Da’ Maria citeşte cărţi. Şi asta se spune că-i zestre. În cărţi găseşti multă înţelepciune găseşti.
- Cine şi-a măritat fata cunoaşte ce-s greutăţile vieţii. Cu fata ta e mai greu. Eu nu pot să-i aduc un ţăran, că ţăranul vrea pământ, n-o ia pe Maria. Şi-atunci Maria se face că nu se duce după ţăran, că s-ar ţine şi ea cu nasul pe sus. Maria asta vede mai departe decât tine. Şi-a dat seama la vreme că n-o ia flăcăul din sat şi-atunci s-a retras cu capul pe sus. Ce peţitori să-i aduc? Dacă ar fi frumoasă, da tu vezi cum îi: goala, nici frumoasă, da fudulă. Drept că-i deşteaptă şi prefectul a zis asta…Stai că-am găsit. Îi bună de preoteasă!
- Fă cum ştii că-i mai bine, naşule! I-om da-o pe poliţe, că-i singura fată. O munci Costică pentru dânsa, ca să-i achite dota.
Toată săptămâna Varva s-a pregătit de peţitori zestrea din sipet a fost scoasă şi înşirată prin casă. Duminică pe mehedeanul morii a intrat o şarabană cu trei oameni. Unul era viitorul mire, iar ceilalţi – tatăl băiatului şi-un unchi. Varvara i-a poftit în casă şi-a pus să-i servească , ca pe oaspeţi.
- Nu vă deranjaţi, s-a ridicat unchiul, noi am venit după afaceri, nu după mese. Ce-i daţi fetei, asta vrem să ştim!
Unchiul s-a apropiat de zestre:
- Frumoasă zestre n-am ce zice. Cu zestrea m-am cam lămurit. Aşa că să vedem cum stăm cu poliţele. Dacă-i daţi fetei poliţe în valoare de zece hectare pământ, batem palma!
- N-am de unde da atâţia bani. Mai mult decât ca pentru cinci, şase hectare, nu vă gândiţi, a intrat în vorbă Varvara. Băiatul are nevoie să se însoare ca să se preoţească, nu fata să se mărite. parcă ce fată se duce cu fuga după preot? Cele cu carte vor şi ele alţi băieţi. Cele bogate trebuie să ştie să facă faţă. Şi cu Maria, iaca nu mi-e ruşine.
Dar tatăl şi unchiul nici nu au mai vrut să asculte. Ş-au urcat în şarabană şi nu s-au mai oprit până în drum, aşteptându-l pe tânăr ca să meargă la alt peţi.
- Apoi mie-mi place cum arată Maria, a vorbit în cele din urmă tânărul, pe nume Pavel. Miercuri voi veni ca să mergem la declarat. O iau pe poliţe cum aţi spus.
Aşa s-a măritat Maria. Cât despre poliţe au rămas în păstrarea ei. Dar orice vorbă a preotului, orice gest al lui, dar mai ales al neamurilor, o făcea să tresară, să se înspăimânte chiar. Într-o noapte, când Pavel era plecat în satul vecin, neamurile i-au trecut pragul:
- Ce-ai făcut cu poliţele?L-aţi păcălit pe Pavel, şarlatanilor! Adă-le încoace!
Şi-au prins să răscolească prin casă. Era o iarnă geroasă. Maria a luat poliţele şi s-a furişat afară, ascunzându-se într-un stog cu fân. A stat acolo până ce s-au săturat de căutat şi-au plecat. Apoi a căzut la pat. Curând s-a zvonit că i se usucă plămânii şi doctorii nu mai au ce-i face. Zbuciumul lui Alexandru pe patul de moarte avea s-o urmărească şi pe dânsa.
Pe la sfârşitul lui februarie, Maria se sfârşea.
- Când ai să simţi că trebuie să mor, să mă duci la locul naşterii mele, îi spunea ea preotului. Că de mori printre străini sufletul nu-ţi mai iese din oase, te îngroapă cu tot sufletul şi n-ai odihnă cum n-are tata Alexandru. Că se zbuciumă de dor pentru ţărâna care l-a născut.
Câteva zile mai târziu, Pavel a adus-o la moară. Era mică şi slabă ca un copil. Şi-a luat iertare de la preot şi de la mamă, s-a urcat pe cuptor, cu faţa la perete şi-a murit.
În vară au dat frigurile. Şi boala nimeni nu o putea stăpâni. Zadarnic cei atinşi de molimă beau ceai de pelin şi îşi vărsau fierea. Era în mijlocul verei şi Varvara se acoperise cu o plapumă şi-o scoarţă. Tremura şi ardea. Într-o dimineaţă au găsit-o şi pe ea fără suflare.
Toate s-au uitat… Numai locului i se mai spune şi astăzi La moară.
