Între poezie și proză, coboară din când în când în suburbiile sufletului. Cercetează durerea aproapelui, studiază comportamentul deviant al femeii, dar nu o face doar din cărți, ci stând uneori pe marginea prăpastiei. Acolo unde prea puțini îndrăznesc...
Frumuseţea femeii îşi este deseori suficientă sieşi, se hrăneşte din propria manifestare, dar se şi iroseşte rapid. Însă, atunci când femeia frumoasă este şi inteligentă, creativă, scotocitoare în ale vieţii şi, mai ales, muncitoare şi perseverentă, se naşte o poveste.
Povestea noastră, astăzi, se numeşte Raluca Pavel. O poveste frumoasă despre curaj, asumare și talent.
Botoşăneancă prin naştere, Raluca Pavel trăieşte în Bucureşti, acolo unde se dezvoltă profesional şi unde, aşa cum ne-a obișnuit de la o vreme, scrie. Poezie, proză, studii în domeniul sociologiei, pe subiecte pe cât de incitante, pe atât de surprinzătoare.
Pentru că Raluca Pavel a cercetat criminalitatea feminină, în special în violenţa domestică. De ce un asemenea subiect? Pentru că, ne explică, victimele violenţei domestice se înmulţesc, iar vulnerabilităţile de natură fizică şi psihică ale femeilor pot interacţiona cu un mediu social violent, dând naştere la sentimente şi acte de teroare şi furie, manifestate, la rândul lor, prin acţiuni criminale. Toate acestea într-o societate care, din păcate, mai mult judecă decât caută soluţii.
Născută pe 19 martie 1986, în Botoşani, Raluca Pavel Ailincăi este creator de poezie, făuritor de roman, scotocitor în umanul bulversat şi deopotrivă bulversant. A absolvit Colegiul Naţional "A. T. Laurian" din Botoşani, apoi Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială Bucureşti, secţia Sociologie, în anul 2008. Tot aici a urmat cursurile postuniversitare (cu tema de cercetare Devianţa Socială şi Criminalitate, beneficiind de o bursă de performanţă ştiinţifică, acordată de Universitatea Bucureşti) şi a obţinut, în 2015, titlul de doctor în sociologie.
A susţinut seminarii în cadrul Facultăţii de Sociologie, a participat la cercetări şi studii în colaborare cu Institutul de Sociologie şi cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor privind strategii şi forme de prevenire a criminalităţii, în special a criminalităţii feminine.
În 2011, la Editura Contrafort Craiova, Raluca Pavel publica volumul "Sipetul din Călineşti", iar un an mai târziu, la aceeaşi editură, apărea volumul "Străinului", urmată de "Locul unde îngerii aţipesc" (2014).
În 2015-2016 surprindea cu o teză de doctorat unicat în literatura de specialitate din România, care a devenit un punct de referinţă în sociologia criminalităţii din România, fiind totodată o lucrare de pionierat în domeniul criminalităţii de gen. "Femeia asasin şi sindromul Stockholm" a fost publicată în 2016, la Editura Ars Docendi, Universitatea din Bucureşti. Surprinzător era nu doar subiectul lucrării elaborate, ci şi faptul că el era abordat de o tânără poetă care intrase de câţiva ani în lumea literară, remarcându-se prin sensibilitate, printr-o poezie a sentimentelor, a iubirii.
Pe 8 februarie 2020, Raluca Pavel va lansa romanul "Cu mâinile celeilalte", o carte care pleacă de la un nou subiect controversat, deopotrivă ofertant pentru creatorii de carte sau de film.
-A fost "Femeia asasin și sindromul Stockholm". Un studiu sociologic, o teză unicat în literatura de specialitate şi în sociologia criminalității din România. Acum, am văzut, urmează un roman care are la bază o altă patologie. Şi totuşi, Raluca Pavel scrie şi poezie. Cum se împacă poezia cu proza această aşezată, iată, în marginea profesiei? Diafanul copilăriei şi delicateţea iubirii, de o parte, şi romanul care pleacă dintr-un registru dur, cu un subiect tăios...
-Poezia și proza sunt două trunchiuri ce se înalță din aceeași rădăcină. Prima s-a născut din emoții, nostalgii, dureri. Cele trei cărți de poeme pe care le-am publicat au la bază o natură epică, poeziile spun o poveste în sine, cu incipit, cuprins și încheiere. Fiecare volum a avut câte o temă, poemele însele au fost aranjate, astfel încât să construiască povestea: "Sipetul din Călinești" - copilăria, "Străinului' - năvalnica dragoste adolescentină, iar "Locul unde îngerii ațipesc" - confruntarea cu maturitatea.
Scrisul meu se învârte în jurul a trei concepte: emoție, determinare-cunoaștere, cunoaștere-imaginație. Am răsuflat poezie din emoție, versurile sunt rupte din realitatea mea, am publicat "Femeia asasin și sindromul Stockholm", volum de specialitate - pe baza tezei mele de doctorat, unicat în literatura de specialitate şi în sociologia criminalității din România, bazându-mă pe determinare, informare și cunoaștere, iar romanul "Cu mâinile celeilalte", inspirat de mitul Verei Renczi, apelând la cunoaștere (adunarea informațiilor despre criminală și nu numai) și la imaginație. Lirica nu impune raționalizarea emoției, dar proza are nevoie și de exprimarea ei, de personaje atât de credibile, încât, în timpul lecturii să ai ocazia să te regăsești în trăirile lor, să te identifici cu momente prin care ele trec, iar după ce ai parcurs ultima pagină, să rămâi cu impresia că povestea continuă. Scrierea unui poem este descătușare a emoțiilor pe moment, cea a unei proze este un catharsis cu efect îndelungat. Poezia e o gură de aer proaspăt, proza este ca un salt cu parașuta. Am nevoie de amândouă pentru a fi în echilibru, am scris multe poezii despre moarte, dar chiar și în moarte poate exista poezie.
-Trebuie să dezvăluim că acest interviu a fost urnit de anunţatul eveniment care va avea loc la începutul lunii februarie. Este vorba despre lansarea romanului "Cu mâinile celeilalte", inspirat din viața criminalei în serie Vera Renczi. Surpriza vine din faptul că lansarea din 8 februarie 2020 va avea loc în mediul virtual! Cum ar suna, în spiritul timpului prezent, o prezentare rapidă a cărţii tale?
-Numele meu este Vera Renczi. Am ucis. Am ucis fiecare bărbat pe care l-am avut. M-am asigurat de iubirea lor și după moarte. Dacă aș mai ucide? Da, aș mai face-o!
-Stop! E clar că am atras atenţia asupra subiectului. Vorbeşte-ne acum despre Vera din cartea ta.
-Văduva Neagră a României, Vera Renczi, criminala în serie, de pe la începutul anilor 1900, care a ucis 35 de bărbați (printre care și fiul ei) pentru a se asigura că va rămâne ultima femeie din viața lor, cea care și-a creat un cimitir în pivnița conacului său - ticsit de sicrie de zinc cu trupurile celor pe care i-a avut și pe care i-a ucis cu arsenic, este invocată într-o ședință de spiritism inițiată de două prietene.
Una dintre ele, Sophia, trăiește o o poveste de iubire pură împreună cu cel care îi este alături necondiționat, Lucas.
Timp de trei zile, în care spiritul Verei îi povestește Sophiei despre traume și goluri din copilărie, alegeri și mulțimea vidă de bărbați care o vedeau ca pe o păpușă de porțelan și nu ca pe o Matrioșka, Sophia își pierde, treptat, încrederea în sentimentele lui Lucas față de ea.
Două femei în căutarea unei iubiri absolute, acaparatoare. Vera a ucis. Sophia ce va face?
-Pentru că vorbim cu un doctor în sociologie, intuim că personajul nu a fost ales la întâmplare. Ca să nu lăsăm firul să alunece pe o pistă falsă, cât din romanul tău este pură literatură şi cât ochiul profesionistului?
-"Cu mâinile celeilalte" nu este nicidecum un roman biografic al Verei Renczi. Deși în 2005 viața Verei a fost prezentată în documentarul "Obsession", parte a miniseriei TV "Deadly Women", iar în 2012 a fost în centrul atenției celor de la Daily Mirror, în reportajul dedicat celor mai mari criminale în serie din lume, sursele oficiale despre existența Văduvei Negre par să se fi evaporat. Sunt detalii privind copilăria, primele două căsătorii, pivnița cu cele 35 de sicrie de zinc, care e posibil să nu aibă o bază reală. Totuși, nu iese fum fără foc.
-Putem considera povestea un studiu de caz spre folosul celor care se confruntă cu astfel de patologii?
-"Cu mâinile celeilalte" ar putea fi, dacă se vrea, un studiu de caz pentru psihiatri. Nu am gândit romanul ca pe un documentar, însă genul literar docu-ficțiune l-ar putea recunoaște. Acest volum are menirea de a delecta, în primul rând, și, în mod ideal, de a conduce spre catharsis. Într-o societate care condamnă manifestări considerate patologice regăsite în carte, o femeie care o citește se eliberează, trăind indirect prin intermediul celor două personaje principale.
Mi-am imaginat cum trebuie să fi fost viața celei după care niciun bărbat nu a mai putut iubi.
-Trebuie să profit de acest interviu şi să ating o temă delicată: cea a societăţii actuale. Care crezi că sunt cele mai mari pericole, când ne raportăm la copii-tineri?
-Libertatea este, într-adevăr, un drept fundamental al omului. Dar ce se întâmplă când este greșit înțeleasă? În cazul copiilor-tinerilor, înseamnă a nu trece prin filtrul rațiunii informațiile primite de la cei cu mai multă experiență, dar și libertatea interzisă, în care copilul, respectiv, tânărul, ajunge să experimenteze, intens și pe perioade îndelungate, în direcții eronate, tocmai pentru că știe că poate. De la libertatea acceptată în mod social (ești liber să faci ce vrei, atât timp cât nu aduci prejudicii celor din jur), până la libertatea personală pe care o adoptă unii tineri (sunt liber să fac ce vreau, indiferent cui aduc prejudicii), riscurile cresc fără oprire. Fără o educație oferită cu înțelepciune și blândețe primită de acasă, mai întâi, iar apoi de la celelalte instituții menite să ofere pârghii tinerilor (școala, spre exemplu), aceștia sunt supuși unei libertăți tulburate, începând de la comiterea de delicte împotriva celorlalți, până la însușirea de comportamente care le alterează propria entitate, corp și minte.
-Dacă privim către adulţi (relaţia copii-adulţi), ce greşeli identificăm? Pentru că, din păcate, prea puţin ne asumăm greşeli în această zonă, preferând să transferăm şcolii eşecul...
-În cazul adulților, și mai ales al părinților, libertatea devine un pericol în momentul în care aceștia: își iubesc copiii atât de mult, încât omit faptul că pentru o dezvoltare armonioasă a copiilor, libertatea trebuie oferită cu măsură, nu trebuie să li se permită copiilor să se afunde în activități nocive (consum de narcotice, ocolirea sarcinilor date copilului - aceasta din urmă, reduc responsabilitatea la maturitate și pot crea impresia că superficialitatea devine noua valoare); nu se ocupă de copii, pentru că nu pot renunța la viața lor și pentru că aleg calea ușoară, cea în care se debarasează ei înșiși de responsabilitatea creșterii și educării unui copil, motivând că acesta trebuie să experimenteze și să simtă viața pe propria-i piele (pericolul poate consta în faptul că, în lipsa unui model parental corect, copilul se simte liber să-și însușească atitudini necorespunzătoare, văzute în anturaje deseori greșite sau, de ce nu, din media). Pe de altă parte, există părinți care limitează libertatea copilului, din motive de ignoranță și de orizont limitat. Nu le permit și nici nu îi încurajează pe copii să experimenteze, să încerce să evolueze, să caute răspunsuri și soluții, pentru că "pe vremea lor", lucrurile aveau o altă rezolvare. Copiii/tinerii pot dezvolta ulterior anxietăți, care doar în timp sau cu ajutorul unui terapeut (la care, probabil, nu vor apela din motive de ostracizare) pot fi soluționate. Libertatea este un dar, dar poate fi și un blestem. A o înțelege, a o folosi cu înțelepciune și în cunoștință de cauză ar reduce mult din problemele societății actuale.
-Mai rămânem niţel în zona relaţiilor copil-părinte. De curând a apărut în viaţa ta Dora. Cum e lumea în care creşte fetiţa ta? Le arătăm copiilor noştri doar poezia vieţii sau e nevoie să îi pregătim şi pentru fragmentele dureroase cu care într-o zi s-ar putea confrunta? Ce simte, din acest punct de vedere, Raluca Pavel-mama?
-Dora creează lumea în care crește, în care trăiește. Dora e matrița lumii mele. Pentru vârsta ei, în această lună, ianuarie, împlinește 1 an, o consider foarte independentă, sigură pe ea, nu face compromisuri. Te place, îți zâmbește, vine la tine, dacă ești simpatic - te și aplaudă. Nu te place, te ignoră total. Are preferințe muzicale (i-am cântat de la naștere diverse melodii), o liniștesc cântecele în franceză (Milord, Vent frais) și se avântă în dansuri tribale pe Oac-oac. E foarte atentă când se vorbește în altă limbă în preajma ei și e pasionată de cabluri, butoane și cărți - pe care le răsfoiește până le desprinde de pe cotor. E ciudat să vezi cum un pui de om are deja pasiuni.
Mă voi asigura că Dora va avea parte de aceeași libertate de care m-am bucurat eu, din toate punctele de vedere, deși nu cred că va colinda foarte des dealuri, câmpii, cum am făcut-o eu în copilărie. Aș fi foarte fericită dacă m-aș înșela. Voi avea grijă să îi creez ocazii de a fi cât mai aproape de natură, de frumos. Va cunoaște, cu siguranță, viața ca pe o poezie, dar îi voi prezenta și aspectele mai dure. Va ști să diferențieze binele de rău, o vom învăța valorile noastre, dar mereu va decide singură pentru ea (sau aproape mereu). Noi vom fi întotdeauna în spatele ei, îi vom fi alături indiferent de alegeri. Eu, ca părinte, îmi voi susține copilul să fie el însuși, să se respecte și să creadă în visurile lui. Sunt sigură că lumea Dorei va fi una reușită.
-Ai fost întotdeauna puţin nostalgică atunci când a venit vorba despre Botoşani. Aş spune că oamenii dragi de acasă au reuşit să menţină acest dor viu...
-De fiecare dată când mă gândesc despre ce înseamnă acasă, în afară de locul unde-mi este familia, îmi vine în minte Botoșani. Meleagurile peste care au pășit unele dintre cele de seamă personalități ale țării, cât și oamenii cu care am interacționat de-a lungul vieții, au stat la temelia formării mele ca om și scriitor. Începând cu bunicii care s-au ocupat de creșterea mea (Rodica și Radu Ilie), continuând cu profesorii pe care i-am avut și care mi-au conturat latura artistică (profesoarele de franceză - Mariana Constantin, Adela Bantuș, Mihaela Barbacaru, profesoara de română - Liliana Bârliga, profesoarele de canto - Carmen Toma și Cătălina Constantinovici) și cu prietenii pe viață pe care mi i-a dăruit Botoșaniul, toți acești oameni frumoși au avut un aport deosebit la evoluția mea. Ființe care m-au susținut în orice demers, fie personal, fie profesional, care au fost alături de mine indiferent de motivul fericit sau trist pentru care mi s-au umezit ochii. Am atât de mulți prieteni dragi, încât am putea face un interviu numai despre asta. Mirela Hrițcu și Marian Pintilii sunt oamenii mei de bază în Botoșani, dispuși oricând să își ofere ajutorul fizic sau moral. Au făcut în așa fel încât am trăit în Botoșani una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Scriitoarei Florina Sanda Cojocaru îi aduc mulțumiri pentru impulsul pe care mi l-a dat de a scrie un roman, plecând de la tema tezei mele de doctorat, dar cea mai mare recunoștință, când vine vorba de "Cu mâinile celeilalte" o am pentru prietena mea, Liana Andronic. A fost cel mai dur critic pe tot traseul romanului, m-a inspirat, m-a făcut să revizuiesc paragrafe întregi, a fost, în același timp cititor și editor al romanului, aproape ca un co-autor (are contribuții până și la titlul volumului).
-Cum se mai văd Botoşanii astăzi, de departe şi de aproape?
-De aproape, Botoșani înseamnă pentru mine oameni de calitate, creativi și frumoși, empatici și implicați, care pun suflet în tot ce fac. Am avut ocazia anul acesta să petrec mai mult timp în Botoșani decât în anii care au trecut. Să colind străzi, să admir clădiri și să mă bucur, să respir verde.
De departe, Botoșaniul este cel mai verde oraș pe care îl cunosc, și cu un potențial turistic, din păcate, încă neexploatat suficient. Sunt încântată de munca celor de la Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Botoșani, de interesul și disponibilitatea de a arăta fiecărui "musafir" al orașului comorile, de la case armenești, evreiești și nu numai cu o arhitectură deosebită, până la prezentarea obiceiurilor culturale specifice zonei. O muncă ce ar trebui susținută de autorități într-un mod proactiv și mai asumat. Sunt extrem de multe case frumoase, din care istoria vorbește printre crăpături și bălării.
-Scrierea acestui roman a fost, de bună seamă, o experiență care va naște alte și alte experiențe. Va fi, peste o lună, lansarea cărții. La ce să ne așteptăm pe viitor, după ce romanul va ajunge pe piața literară?
-Am crezut întotdeauna că, dacă țintesc sus, sunt șanse mai mari de a mă apropia de ceea ce mi-am propus. Scrierea romanului a fost o experiență inedită pentru mine, faptul că vede lumina zilei este o reușită așteptată de 4 ani.
După fiecare realizare, stă la pândă o nouă provocare. Lansarea volumului este una dintre ele. Va fi un eveniment online, atipic pentru România, organizat pe Facebook, în care voi prezenta, în linii mari, despre ce este vorba în "Cu mâinile celeilalte", voi răspunde la întrebările cititorilor și voi oferi premii diverse, printre care și șansa de a boteza un personaj din romanul următor.
Tot pe plan literar, îmi propun traducerea volumului în limba engleză, pentru a-l putea face cunoscut și peste granițe.
De asemenea, așa cum a remarcat și consilierul meu editorial, scriitorul Dumitru Velea, am scris povestea în așa fel încât să se preteze și unei piese de teatru sau, de ce nu, chiar și unui film.
("Personaje puține, ca-n teatru, cu nume vădit simbolice, cu identități exacte la vedere și cu altele grele ascunse, răsucite (numele de familie al Sophiei, Zrenic, este format din literele numelui real al Verei Renczi), cu o acțiune în tăietură de cristal, parcă totul stând sub briciul lui Occam. (...) Ea (Raluca Pavel) vine cu personajele sale real-ireale, istorice și invocate, „prezente” sau doar „numite”. (Iarăși, ca în teatru, există „personajul care nu apare”, dar care determină cursul acțiunii.)." - fragment din prefața cărții, scrisă de Dumitru Velea).
"Cu mâinile celeilalte" este un copil nou-născut, pe care vreau și sunt datoare să îl cresc, oferindu-i o cale și prezentându-l lumii.
Ca plan de viitor, preconizez o continuare a romanului, dar până atunci, prin propria-mi acțiune, îmi determin viitorul chiar din următoarea secundă a existenței. E nevoie de multă determinare, voință, de inspirație și de cititori înfocați.
Aveți încredere în visurile voastre și luptați pentru ele, oameni frumoși! Dacă îți dorești ceva cu ardoare și te implici întru totul, dorința nu are cum să rămână la stadiul de vis!
Raluca Pavel, ”Cu mâinile celeilalte” (fragment de roman)
- Ești sigură că vrei?...
- Vreau măcar să încercăm…
- A trecut prea mult timp de când... Cum crezi…
Ochii Carlei anunțau un șuvoi de lacrimi și nu puteam permite să se întâmple așa ceva. Știam în străfundul ființei mele că trebuie să îi fie greu. După moartea mamei ei, încercase de câteva ori și nu o mai făcuse de atunci, dar, deși înțelegeam într-o oarecare măsură cam ce însemna pentru ea să o ia de la capăt, era extrem de important pentru mine să testez această metodă măcar o dată. Am luat-o de mână, i-am zâmbit liniștitor și încurajator, sugerându-i pe un ton de femeie convinsă, care știe ce face, că e timpul să ne apucăm de treabă. După ce s-a calmat puțin, Carla a aprins două lumânări de ceară curată și s-a apropiat de masa din mijlocul camerei. M-am așezat pe unul dintre cele 3 scaune și mi-am pus foile și pixul pe masă.
- Ia-ți alea puțin, de ce te grăbești așa? Trebuie să iau fața de masă, crezi că-ți vin spiritele oricum? mă apostrofă, descoperind masa în același timp. Inima începuse să bată cu putere, pulsul o luase razna și mă apucă un soi de panică, de amețeală, dar m-am decis să țin detaliile astea doar în capul meu. Parcă simțind, Carla îmi șopti:
- Mă duc până dincolo să mă pregătesc. Nu mă pot concentra așa. Să fii cuminte.
Ce puteam să fac, parcă? Am așteptat-o aproape un sfert de oră, uitându-mă cum se prelinge ceara de pe lumânări și studiind masa. Carla o comandase după moartea mamei ei și fusese făcută conform indicațiilor pe care le dăduse bătrânului tâmplar, ca și când ar fi fost o adevărată cunoscătoare în domeniu. Era o masă bine lustruită, din lemn de brad, fără cuie sau alte porțiuni metalice. Bucățile erau îmbinate numai cu cepuri de lemn. Pe masă, în mijloc, era gravat un cerc, iar lângă el „DA” și „NU”. În jurul cuvintelor, erau numere de la 1 la 10 și, pe margine, alfabetul, de la A la Z, în sensul acelor de ceasornic.
În timp ce deschidea ușa, Carla se uită în stânga și în dreapta ca o psihotică, apoi, cu o voce ușor schimbată, îngroșată de parcă ar fi fumat un pachet de Marlboro roșu, articulă:
- Ridică-te, vom păstra un moment de reculegere.
Din respect pentru ea, m-am chinuit să rămân serioasă. Nu mi-am putut opri însă chițăitul, iar fața Carlei se întunecă brusc.
- După tot efortul pe care îl fac, te bușește râsul? Ai idee cât mi-e de greu? Proastă-s că am cedat rugăminților tale și am decis să te ajut.
- Nu ai idee cum e toată scena. Tu, arătând ca un evadat de la pârnaie, te uiți în stânga, în dreapta și îmi spui să ținem un moment de reculegere. Îți poți măcar imagina ce funny[ Engl. Amuzant] e?
- Îmi pot imagina cât de anapoda poate ieși totul, dacă nu facem lucrurile așa cum se cuvine. Încălcăm niște legi sacre, facem legături cu lumi care nu trebuie deranjate sub nicio formă și asta doar pentru că așa vrea Sophia. Nu îți poți da seama de natura impactului pe care îl poate avea acțiunea asupra noastră.
M-am ridicat, iar foile și pixul mi-au căzut din poală, agitând flăcările și sporind tensiunea deja sufocantă. Genunchii mei erau reci și îmi simțeam fruntea cum transpiră. Oare luasem decizia corectă?!
- Rugăm spiritul Verei Renczi să ne servească în această ședință de spiritism. Când va veni, să meargă paharul la DA!
Chipul Carlei deveni luminos, fioros de luminos. Puse degetele arătătoare pe fundul paharului de cristal, așezat cu gura în jos, pe cercul din centrul mesei.
- Carla, hai să ne oprim! Nu cred că e ok ce facem!
- Sophia, termină! În momentul în care ți-ai scris teza de licență, ai stat față în față cu femei care și-au omorât copiii, mamele și bărbații. Ți-e frică acum de o fantomă! Taci!
Am înghițit în sec pe fundalul sonor al vocii isterice a Carlei și am așteptat. Trecuseră mai mult de două minute.
- Poftim, trebuie să o iau de la capăt, te-ai trezit tu vorbind! Nu mai deschide gura până nu se mișcă paharul. Rugăm spiritul Verei Renczi să ne servească în această ședință de spiritism. Când va veni, să meargă paharul la DA!
Minutele treceau, iar paharul nu dădea semne de vreo mișcare. Îl fixam cu privirea și mă întrebam ce a fost în capul meu de mi-am dorit ședința. Începeam să mă îndoiesc de talentul Carlei de a comunica interspiritual sau eu mai știu cum. Probabil, după ce a murit maică-sa, pentru a trece mai ușor peste, și-a imaginat că vorbește cu ea și atât.
- Carla, pe bune. Aprinde lumina și hai să bem o bere.
Aproape ca o smintită, Carla țipă:
- Rugăm spiritul Verei Renczi să ne servească în această ședință de spiritism! Când va veni, să meargă paharul la DA!
După un minut, se așeză dezamăgită pe scaun, cu capul pe masă:
- Nu știu de ce naiba nu merge, cu mama a mers… Hai să bem berea.
S-a ridicat, a aprins lumina și a dat să iasă din cameră. M-am ridicat și eu, vrând s-o urmez. Am stins lumânările, am pus fața de masă la loc, mi-am luat foile și pixul și am închis lumina. Eram cât pe ce să închid și ușa, dar am auzit o voce răgușită, senzuală de femeie:
- Rămâi! Bănuiesc că nu m-ai chemat degeaba.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
