Astăzi, 24 ianuarie, pictorul Liviu Șoptelea împlinește 55 de ani. O vârstă a maturității artistice, a trăirilor asumate și chiar exteriorizate în culoare și în formă de îngeri. Îngeri din era covidiană.
Artistul este oglinda societății în care trăiește. Arta se înscrie într-un cotidian metamorfozat poetic, ne transpune într-o nouă realitate care, tocmai pentru că utilizează simbolul, esența, deseori abstractul, are darul de a purifica și de a înălța spiritual.
Liviu Șoptelea este un artist complex, fapt demonstrat de-a lungul anilor în care a studiat, a experimentat, a împăcat sau a împrietenit între ele nuanțe, tehnici, materiale, stări. Astăzi, Liviu Șoptelea ne așază înainte propriile viziuni asupra spiritului, asupra trăirii, asupra vieții însăși. Și o face chiar conceptualizând până la abstractizare ființa umană, dar materializând ideea de viu.
Îngerii urbani sunt parte a cotidianului. Stilizarea carnalului, transpunerea în pictural a experiențelor uman-lăuntrice, ilustrarea trăirilor grosiere, cu personaje supuse căderii, instinctului, plăcerii, toate acestea ne conferă imaginea unei lumi în care ne regăsim.
Îngerii lui Șoptelea trec și prin pandemii, prin transformări dureroase. În era covidiană sau nu, în realitatea imediată sau purtând pe umeri poveri dintr-un eden pierdut, îngerii ne salvează în cele din urmă de noi înșine. Pentru că, așa cum spune artistul însuși, ”îngerii suntem noi”.
-Liviu Șoptelea – 55. Suntem într-un moment aniversar, dar și în fața unui prilej de a reface drumul îndărăt, către începuturi. Așadar, cum/când a fost întâlnirea cu pictura?
-Nu a fost de la început pictura. În clasele I-IV am făcut pian. Mai mult forțat de părinți, e adevărat, însă am constatat repede că nu e locul meu acolo. Dar trăind în atmosfera Liceului de Artă am fost atras către culoare, către pictură. După ce am susținut un examen, din clasa a V-a am intrat la pictură și așa am continuat, ușor-ușor, pe acest drum.
-A fost un moment conștient, un declic anume care în mintea copilului de atunci să fi făcut trecerea de la sunet la culoare?
-Nu cred că a fost un moment anume. Nu a fost un declic, pur și simplu am fost atras de pictură, poate și prin mirosul acela de culoare, poate și atmosfera, văzând elevii mai mari ce și cum lucrau, cum expuneau. Trăgând apoi cu ochiul prin atelierul de pictură, da, atracția a existat. Și încet-încet s-a văzut că nu o fost o curiozitate infantilă, ci mai mult decât atât. Am continuat apoi cu Școala Populară de Artă, facultatea la Constanța, master în Iași, deci cumva am parcurs firesc acest drum, nimic extraordinar. Doar muncă, muncă, muncă!
-Dacă ar fi să imaginăm o paralelă cu acest parcurs amintit de tine, o linie umană, afectivă, cu persoane care te-au influențat, cum ar arăta această linie a vieții tale artistice?
-Din perioada V-VIII, cred că 90 la sută îi datorez sculptorului Eugen Cubassa. Bineînțeles, și celorlalți profesori care au fost la Liceul de Artă, și amintesc pe Gheorghe Stanciu, Radu Cotișel, Teodor Valenciuc. Apoi, de la Școala Populară de Artă, domnul Victor Hreniuc, și la facultate domnul Gheorghe Caruțiu, care mi-a fost și șef la lucrarea de licență. La Iași am urmat master pe conservare-restaurare, unde am avut-o pe Carmen Solomonea.
În demersul artistic am fost mereu atras de Corneliu Baba, un foarte bun colorist, desenator, de expresie, un artist complet și complex din toate punctele de vedere. Suntem tributari multor pictori. O impresie puternică mi-a făcut Van Gogh, de pildă, încă din perioada liceului, văzând și foarte multe reproduceri te marchează, te formează, te direcționează. Suntem influențabili mental, emotiv, e firesc apoi ca lecturile, profesorii și tot ce am acumulat vizual de-a lungul timpului, undeva în dedesubturile noastre să se reflecte inconștient.
-Un scriitor cade și el, deopotrivă, în capcana imitației inconștiente. În cazul unui pictor, unde se află granița aceea firavă când riscul să copiezi devine periculos? Ce înseamnă, ca pictor, să fii influențabil?
-Să ”furi” din tehnică, asta ar însemna în sensul pozitiv să fii influențabil. Pentru cei tineri, da, e și mai periculoasă capcana. Ca să studiezi tehnica unui pictor trebuie să lucrezi foarte mult. Și lucrând descoperi chestii noi, și de tehnică, dar și din tine însuți. Ce poți face, până unde poți duce anumite lucruri? Capcana este mai mare pentru cei tineri pentru că ei au un acces mai facil la informație decât am avut noi la vremea noastră. Apoi, am văzut deja mulți tineri care ”sunt Ghenie” (nota red., Adrian Ghenie, considerat cel mai bine vândut pictor contemporan). Și prin asta am explicat partea financiară. Nu peste noapte se vinde cu sume mari, drumul este mult mai lung. Lumea trebuie să înțeleagă că, din prețurile care se vehiculează la Ghenie, la el ajung doar 10%. Restul: galerii, licitație etc.
-Mai poposim puțin în această zonă a lui a copia/a imita. Mai există o ispită în zilele noastre, cel puțin pentru începători: videoclipurile care, în maximum 10-15 minute, te învață să pictezi.
-Acel videoclip care îți spune: azi învățăm să facem peisaj, azi desenăm copaci și munți… Este vorba despre niște amatorisme. Nu devii pictor așa! Rezultatul este un kitsch, nu are nicio legătură cu arta, este pictura aceea facilă, de gang, la prețuri derizorii. Nu recomand! Când dați peste astfel de clipuri mergeți mai departe, fără să le mai deschideți. Nu vă fac pictor!
-Pictorul învață, nu doar pictează. Academic, devine artist cu patalama: școală primară, liceu, facultate, master, diplome. Dar cum ajunge să își găsească în final drumul, stilul, tematica? Cum te apropii de toate acestea?
-Nu îți dai seama, nu te hotărăști: de joi sunt portretist… Sunt căutări, drumuri, perioade diferite. Cum Picasso a trecut prin șapte perioade, așa mulți alții trec și ei prin 3, 5… Nu există nici un număr stabilit. Apoi te întorci mereu la ce ai fost… Cel care rămâne blocat zic eu că nu mai are nimic de spus, s-au cam terminat… Ajungi la pastișă, la autopastișă. Dar datorită educației, pasiunilor, altele decât meseria (pentru că vorbim deja despre o meserie), unii devin peisagiști, alții realizează personaje sau natură statică. Pentru unii portretul, pentru alții florile... Florile lui Luchian, de pildă. Toți trec prin diferite etape.
E nevoie de studiu, desigur. Și peisajul implică studiu personal. Plus lecturile care te direcționează pe parcurs…
-Îngerii lui Șoptelea… Cum îi privește artistul? Cum îi percepe privitorul?
-Lumea care nu a văzut picturile mele să nu creadă că este vorba despre acei îngerași rozalii, bucălați. La mine sunt niște îngeri contemporani, urbani. Eu susțin că îngerii suntem noi. Eu pentru tine, tu pentru altul și tot așa. Scenele sunt din viața cotidiană, în care întâlnim tot felul de bune și de rele. Cumva să nu aștepte lumea îngerii despre care tot a auzit, ci sunt îngerii trecuți prin viața mea cotidiană, prin trăirile mele. Mai bune, mai rele, sentimentale, de vreo doi ani și cu problemele medicale. Și, da, se reflectă arta în toate acestea.
-Un cotidian care, iată, de aproape un an ne-a dictat un alt mod de viață. Nu întâmplător numele expoziției Liviu Șoptelea -55 este ”Îngeri în era covidiană”.
-Sunt convins că toată lumea a fost bulversată de fenomenul acesta pandemic. Eu am trecut și printr-o operație, în perioada respectivă am ținut un fel de jurnal grafic.
-Anul acesta ai trecut de la albastrul consacrat în lucrările semnate de Liviu Șoptelea la un oranj care predomină lucrările. Ce semnifică el?
-Ca temă s-a păstrat îngerul, dar pandemia prin care efectiv am trecut, cu trei săptămâni de izolare - și mulțumesc lui Dumnezeu că am putut lucra și nu a fost nevoie de spitalizare - și-a pus amprenta. Sunt lucrări de grafică. A fost, o dată, ceva forțat ca tehnică și ca spațiu de lucru (am lucrat acasă). O altă explicație a fost și o altă trăire, și anume frica. O să vedeți mult negru în aceste lucrări. Oranjul este raza de lumină, pentru că mereu sperăm că va fi bine. Lucrările – 12 - pot fi văzute în expoziția Liviu Șoptelea – 55.
-Va mai fi o revenire la albastru?
-A fost o perioadă, o etapă de șase ani. Dar nu, nu mă lepăd de albastru.
-Valentin Ciucă vorbea în urmă cu ceva ani de roșul lui Șoptelea… A urmat apoi albastru, a venit oranj. În compoziția unei lucrări, ce pondere are culoarea? Intră ea în mesaj sau rămâne doar acolo, ca intuiție a artistului?
-Da, acolo îngerii sunt negri, pe când dincoace personajele care întruchipează îngerii au o carnație umană, naturală. Ocruri… La îngerii pe care i-am făcut de-a lungul timpului, până la cei din era covidiană, predomină albastrul. Am ales o gamă, un contrast complementar de oranj-albastru, și atunci chiar dacă tema a fost mai pământeană sau mai celestă, am păstrat albastrul și bineînțeles, oranj, cu o a treia culoare – roșu sau ocru care dezvoltă o gamă cromatică mai complexă.
-Cât de important este atelierul pentru un artist?
-Este o veșnică problemă a plasticienilor botoșăneni cu atelierul. Oficial, în Botoșani nu au existat ateliere ale artiștilor. Cei mai mulți botoșăneni plasticieni sunt membri ai Uniunii Artistilor Plastici din România, filiala Iași, și exemplu de la Iași este unul de urmat: ateliere în zonă ultracentrală, pe Lăpușneanu, și plătesc 50 de lei chirie, o sumă modică. Aparține de Primăria Iași. La Botoșani s-a încercat înainte de 1989. Nu s-a materializat. După 90 nici nu a mai fost vorba, decât la modul individual. Eu, printr-un ong - Expo-Art, am avut un spațiu undeva sub tribuna stadionului, dat de primarul Florin Egner, un spațiu impropriu. Era lut pe jos, ploua din tribună. Am investit, l-am făcut relativ funcțional, apoi într-un alt mandat, al lui Portariuc, mi s-a luat, îmi cerea chirie ca la cârciumă. A avut atelier Marcel Mănăstireanu, Dumnezeu să îl ierte. Undeva pe Săvenilor, primit atunci când a realizat Rotonda personalităților din Parcul Eminescu. Măcar el l-a primit pe viață și a putut lucra, cât a fost sănătos.
-Ca să înțeleagă cei care trebuie să înțeleagă: atelierul nu este un moft al artistului…
-Nu este un moft, este o necesitate. Este foarte greu să lucrezi într-un apartament în care locuiești. Prima dată vorbim de mirosurile de vopsele. Plus spațiul, care este foarte restrâns. În general, oficialitățile, după ce un artist ia un premiu, se mândresc: e botoșăneanul nostru! Dar în rest, noi ne străduim să facem ca viața să fie puțin mai dulce decât ceea ce ne oferă economia țării. Nu avem niciun fel de sprijin. Ne plătim chiria sălii atunci când expunem, intrarea în Galerie este gratuită, se mai întâmplă din când în când, la prețuri derizorii, să mai vindem câte o lucrare. Dar din ce în ce mai slab și acest aspect. Materialele se scumpesc, cele mai multe fiind din import, sunt în raport de creșterea euro.
-Cum mai pictează astăzi un artist: din memorie, fotografie sau în plein-air?
-Avem colegi care încă mai merg la peisaj. George Șpaiuc, Marcel Alexa lucrează în plein-air. Eu foarte rar. Dar eu personal am un sistem altfel. Îmi încarc bateriile în natură, eventual cu ceva fotografii și mai lucrez acasă, în ”atelier”. Dar fiecare are stilul lui, nu este o rețetă. Și în plein-air îți iei niște notații, faci schiță, dar tot în atelier finalizezi. Natura statică la fel, se lucrează după obiect, după studiu, mai nou după fotografie. Compoziția implică personaje, cei mai în vârstă deja au un studiu al corpului uman, cumva lucrează din memorie. Sunt alții care, pentru fiecare lucrare compoziție cu personaje fac studiu după crochiuri, după corpul uman, pe care le compun în diferite ipostaze în funcție de tema aleasă și de temă.
-Trecând și în partea cealaltă: mai există critică de artă, critici de artă? Artistul simte lipsa unui critic autentic?
-Criticul există. Dar comparativ cu perioada interbelică, când la o expoziție apăreau două sau trei cronici în ziare și reviste diferite, unele pro, altele contra, și care aveau substanță, aveau o bază. Oamenii se pricepeau și chiar aveau ceva de spus. Acum eu trebuie să îmi cumpăr criticul.
-De ce?
-Pentru că nu mai vine nimeni să vorbească pe gratis la un vernisaj. El nu este plătit de stat, de muzeu să facă treaba asta. Critica o face liber.
-Și mai ai încredere în ce spune criticul în atari condiții?
-El foarte rar va spune unde ai greșit, în general te laudă.
-Devine criticul, așadar, parte din regia unui spectacol…
-S-a întâmplat pandemia și nu au mai fost vernisaje. Dar de multe ori am spus public: nu am invitat pe nimeni, pot să mă laud singur. Discutăm între noi și tot învățăm ceva. E frumos, da, să apari în revistă cu un articol, dar dacă ar fi 100% corectă povestea ar fi bine.
Trebuie cineva să spună niște lucruri. Zilele trecute discutam cu un amic scriitor și a fost foarte corect. Față de alții, a indicat câteva probleme și îi dau dreptate. Numai să fii lăudat nu îți face bine. Prieten este cel care spune adevărul.
-Planuri pentru viitor?
-La Botoșani nu am mai avut o expoziție personală de 5 ani. Va mai fi când voi mai avea ceva de spus. Să nu mă repet foarte tare. Unele dintre aceste lucrări au fost expuse și la Liviu Șoptelea-50. Și e normal să apară voci de autopastișă, de automulțumire, chiar dacă am spus că lucrările sunt din 1981 până în prezent, diferite etape de peisaj, natură statică, flori, compoziție cu personaje, deci o gamă foarte variată de tehnici și de teme pe care le-am reunit pentru a da bine pe ansamblul expoziției, să fericească universul. Unii zic că am reușit, unii nu sunt mulțumiți de anumite lucruri care se repetă, dar acesta sunt la ora actuală. Cu bune, cu rele…
-Dacă ar fi să facem un bilanț al artistului la 55 de ani? Ce și-a dorit Liviu Șoptelea să facă până acum și nu a reușit?
-Pe ansamblu, artistul, omul, tatăl soțul… Relativ mulțumit, în condițiile societății românești de 20-30 de ani încoace. Planuri de lucru mai sunt. Ne dorim să avem liniște, ceea ce societatea, politica nu ne-au asigurat. Mă refer la liniștea financiară și la cea sufletească. În fiecare zi deschizi radioul, asculți o știe și probabil 90 la sută dintre oameni se enervează. Și ne punem o sumedenie de întrebări: de ce, de ce, de ce?
Dar privim spre viitor cu dorința de a lucra mai mult și mai bine. Am niște cărări, adică mă voi abate de la drumul principal, pentru că, dacă ajungi să te limitezi te plafonezi. Căutările duc spre anumite rezultate.
poate fi vizionată în perioada 10 - 31 ianuarie 2021, la Galeriile de Artă ”Ștefan Luchian” Botoșani.
Peste 50 de lucrări de pictură, grafică, pictoinstalație & asamblaj, realizate în diverse etape de creație, începând din 1981, făcând parte din diverse serii de proiecte expoziționale.
Născut la 24 ianuarie 1966, la Botoșani, Liviu Șoptelea este licențiat în arte vizuale și absolvent de studii de master în conservarea și restaurarea operei de artă al Universității de arte ”George Enescu”, Iași. În prezent, activează în meseria de conservator la Secția de Artă Pastică și Etnografie a Muzeului Județean Botoșani – Galeriile de Artă ”Ștefan Luchian”.
Liviu Șoptelea este membru titular al U.A.P.R. – Filiala Iași, secția Pictură. Numeroase expoziții personale: Memorialul Ipotești – Sala ”Horia Bernea” – ”Îngeri la Ipotești”, 2019; Galeriile Armas 51 – Toledo, Spania – ”Angelos Urbanos”, 2018; Centrul Cultural pentru UNESCO ”Nicolae Bălcescu”, București – ”Printre îngeriˮ, 2017; Galeriile Ellite Art București – ”Îngeri urbani - Îngerariumˮ, 2016; Pictură & instalație ”Poezia semnelorˮ, Universitatea ”Ștefan cel Mareˮ Suceava, martie 2014; Gravură – ”Eroticaˮ, Prăvălia cu cărți, Constanța, octombrie 2011; Artă plastică, City Gallery Suceava, august 2009; Pictură ”Liviu Șoptelea ʼ40ˮ, Botoșani, ianuarie 2006; Pictură & gravură ”Repetând bronzul tăceriiˮ, Universitatea ”Spiru Haretˮ Brașov, august 2005, etc.
A participat la prestigioase evenimente expoziționale - expoziții de grup: Bienala ”Gheorghe Petrașcuˮ - Târgoviște, 2020; Bienala ”Alexandru Ciucurencuˮ, Tulcea, 2019; ”100 de artiști pentru Româniaˮ, Palatul Parlamentului, București, 2018; ”Desenul post-Brâncușiˮ, Tg. Jiu, 2016, 2017, 2018; ”Saloanele Moldoveiˮ, Bacău – Chișinău, 2014 - 2020; Bienala ”Ion Andreescuˮ, Buzău, 2014 - 2020; ”Fabricat în Româniaˮ, Iași, 2015, 2016; ”Valul grecescˮ, Muzeul Militar Național București, martie 2014; Festivalul internațional A.R.T.E., Iași, februarie 2014-2020; Expoziția internațională ”Eminescianaˮ, Iași, ianuarie 2014; Expoziția națională ”Roșia Montanăˮ, București, 2014; 4 expoziții ”Balcicˮ - Artiștii fără frontieră, București, Călărași, Silistra, Ruse, 2012, 2013; Salonul Național de Arte Vizuale ”Interferențeˮ Botoșani, 2012 - 2020; Salonul de plastică mică, Brăila, 2018 - 2020; Bienala ”Lascăr Vorelˮ Piatra Neamț, 2015 - 2020.
A fost distins cu: Premiul pentru instalație – ”Identități ieșeneˮ, Iași, 2020; Premiul pentru pictură – Festivalul Internațional ”Empatii de o parte și alta a Prutuluiˮ, Iași - Chișinău, 2020; Premiul WEB LIKE – Festivaluri Internațional ”ARTEˮ, Iași, 2019; ”Teiul de argintˮ, Botoșani, 2017; ”Gratitudeˮ - The Small Monmartre of Bitola, Macedonia, 1999; Mențiune specială la concursul de artă plastică ”Artur Veronaˮ, Dorohoi, 1992; Premiul special al juriului – expoziția ”Atelier ʼ89ˮ Botoșani, 1989; Premiul I la Concursul republican de artă plastică, 1987, 1985, 1983.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
