Cel mai înalt deal situat în Botoşani are urmele unei mănăstiri medievale. Învăluit în legendă, sătenii spun despre acel loc că este bântuit. Pe locul mănăstirii distrusă de tătari se vorbeşte şi despre o comoară a călugărilor lăsată acolo, anunţă Adevărul.
Flăcări în noapte
Pe drumul Darabaniului, cel mai nordic oraş din România, la peste 50 de kilometri de municipiul Botoşani, se află satul Ibăneşti. Este un loc plin de legende. Aici la Ibăneşti, spun bătrânii satului, au călcat „urieşii“, iar dacii şi-ar fi ridicat cetăţi. Cercetările arheologice confirmă prezenţa omului pe teritoriul Ibăneştiului încă de acum 20.000 de ani, inclusiv prezenţa cetăţilor dacice, dar şi a forturilor de apărare voievodale. Cel mai misterios loc de la Ibăneşti este, însă, Dealul Mănăstirii sau Măgura, cum îi spun oamenii. Este cel mai înalt punct din judeţul Botoşani, cu peste 386 de metri. Când ajung pe versantul estic al Măgurii, sătenii îşi fac cruce şi privesc speriaţi. Este locul pe care este cel mai bine să-l ocoleşti, confirmă orice localnic, fiindcă, spun ibăneştenii, este blestemat.
Sătenii povestesc că în nopţile cu lună plină pe măgură se văd flăcări în diferite culori şi bântuie spiritele. Oamenii spun că acolo sus, pe locul blestemat, a fost o mănăstire din vremea lui Ştefan cel Mare. Călugării au fost ucişi, mănăstirea arsă şi dărâmată acum 400 de ani, iar locul a fost cuprins de blesteme crunte. „Acolo, sus, pe dealul mănăstirii, nu este lucru curat. Nopţile se mai văd flăcări. Călugării omorâţi acolo au aruncat blestem greu. Dacă ciobanii nu au ce face şi trebuie să-şi poarte oile pe ruine îşi scuipă-n sân şi fac cruce. Acolo călugării au îngropat şi o comoară“, spune Vasile Racu un sătean trecut de 70 de ani. Povestea o ştie de la cei mai bătrâni ca el, iar ei la rândul lor au auzit-o din gura altor bătrâni.
Nea Racu spune că pe dealuri se mai aud vaiete, plânsete şi voci de pe alte tărâmuri. „Îţi întunecă minţile şi te fac să fugi de să nu te mai opreşti“, adaugă bătrânul. Totodată, lumini bizare ar indica locul unde s-ar afla o comoară fantastică ascunsă de călugării mănăstirii. „În nopţile de vară, apar flăcări ca aurul deasupra locului unde s-au îngropat comorile, un puţ adânc. Toată lumea ştie, dar cine s-ar duce acolo? Doamne fereşte“, mai bătrânul mai făcând o cruce. Sprijinită de gardul casei, tanti Maria Isac nici nu vrea să vorbească despre ce se întâmplă pe Măgură în anumite nopţi. Îşi face doar cruce şi priveşte speriată. Mulţi ştiu povestea, dar preferă să nu tulbure spiritele. O ţin pentru ei şi pentru nepoţi la gura sobei. Să-i înspăimânte aşa cum au făcut-o şi bunicii lor. Ciobanii urcă măgura, au şi stâni prin apropiere, dar evită zona unde s-a aflat mănăstirea.
Blestemul de pe Dealul Mănăstirii
Dincolo de poveşti cu duhuri şi tărâmuri blestemate, dealul mănăstirii sau Măgura este un loc tăcut, plin de istorie şi bătut de vânturi. De pe înălţimile sale privirea străbate până către câmpiile Ucrainei. Pe un versant se află rămăşiţele unei cetăţi dacice, iar pe celălalt urmele vechii mănăstirii. A mai rămas doar pământul răscolit. Printre puţinii săteni care urcă fără frică şi se strecoară printre rămăşiţele mănăstirii se numără profesorul şi inginerul Octavian Vitcu (FOTO JOS), un istoric al locului şi autor al multor lucări ce vorbesc de trecutul Ibăneştiului. Merge mereu acolo cu fiul său şi ştie fiecare poveste.
Profesorul Vitcu povesteşte legenda completă a mănăstirii de pe Măgura, aşa cum este ea cunoscută de sute de ani. „Legendele spun că aici, pe Măgura, a fost o mănăstire de călugări, ridicată în timpul lui Ştefan cel Mare. A fost construită sub patronajul boieroaicei Maria Ibăneasa. Mănăstirea ar fi fost ridicată în memoria fiului şi soţului ei, morţi în luptele lui Ştefan cu polonezii. Boieroaica era bogată şi a dotat mănăstirea cu averi importante, în special odoare bisericeşti din aur, inclusiv clopote din aur“, spune Octavian Vitcu. Istoricul local adaugă că mănăstirea a fost distrusă de tătari în secolul al XVII-lea, iar legendele vorbesc despre un blestem cumplit lăsat de călugări. „În secolul al XVII lea un grup de tătari atraşi de bogăţia mănăstirii ar fi atacat-o. Avea doar palisadă, nu şi zid de piatră. Au incendiat mănăstirea şi au ras-o de pe faţa pământului. Pe călugări i-ar fi ucis până la ultimul. Erau supăraţi că nu au găsit averi. Nu ştiau că toate odoarele le-au îngropat din timp, încă de când au aflat că tătarii au început jafurile în zona Dorohoiului. Călugării ar fi lăsat un blestem. Cei care vor căuta comoara sau vor spune unde se află să surzească şi să muţească. Comoara ar fi protejată şi de spiritele călugărilor morţi“, spune Vitcu. Stareţul mănăstirii, arhmandritul Iosif, ar fi fost unul dintre cei care a reuşit să ascundă comoara într-o fântână care astăzi nu se mai vede. Când aproape a fost prins de tătari, s-ar fi aruncat cu capul în jos de pe Măgura şi ar fi murit. „Surd şi mut să rămână până la moarte. Să n-aibă parte de mormânt. Numele lui şi al neamurilor lui să fie acoperite de ocară“, aşa suna blestemul arhimandritului Iosif aruncat înaintea morţii. Ar fi supravieţuit totuşi un călugăr care a păstrat toată viaţa taina comorii. Din spusele profesorului Vitcu, era o comoară fantastică: icoane de mare preţ, sfeşnice şi alte obiecte bisericeşti din aur, clopote din aur şi un tezaur monetar.
Adevărul istoric şi vânătorii de comori
Profesorul Vitcu spune că există şi un adevăr istoric în toată această poveste. În primul rând, aşa cum o arată şi denivelările, dar şi locul de pe Măgura, a existat într-adevăr o mănăstire medievală. „A fost cu adevărat o mănăstire din perioada domniei lui Ştefan cel Mare. A fost ctitorită de familia boierilor Ibăneasa. Avea şi o casă-fortăreaţă aici pe Măgura. Iniţial ar fi purtat numele de Iubăneasa această familie, iar cel mai cunoscut membru fiul unui boier care a servit în oastea lui Ştefan cel Mare, a fost Vasile Iubăneasa. Boierii aceştia se trăgeau dintr-un vechi neam de boieri români, care pe la întemeierea Moldovei ar fi fost cnezi sau jupani pe toată această vală a Ibănesei. Mănăstirea era mai mult de lemn, de aceea a fost rasă de pe faţa pământului. O familie atât de importantă îşi permitea ctitorirea unei mănăstiri“, spune Vitcu.
Tunel săpat de căutătorii de comori
Totodată se presupune că mănăstirea a fost ridicată de mama lui Vasile Iubăneasa, Maria, rămasă văduvă, probabil după bătălia din Codrii Cosminului, cu oştile poloneze. ar fi cunoscute şi numele unor călugări întemeietori ai obştii de pe Dealul Măgura, aduşi de la Putna. Printre ei s-ar fi aflat Ghervasie, zidarul care a făcut biserica de pe Măgura, Ilarion şi Irineu, cel care a zugrăvit-o şi a pictat icoane. Cât despre comoară, puţini se aventurează să o caute. Sub pretextul că încearcă să extragă piatră din vechile cariere medievale ale Măgurii, câţiva temerari au săpat galerii prin zona mănăstirii. Oamenii din sat spun că nu se mai ştie de urma lor. „Au fost, dar i-a prins blestemul. Au plecat cu minţile rătăcite, muţi şi surzi. Cu blestemul nu-i de joacă“, încheie convins nea Petru, un bătrân de 72 de ani.
