În Botoșani există un loc unic în spațiul nord-moldav.
Un spațiu cu supranume de muzeu, dar care sparge limitele rigorilor muzeografic-științifice tocmai prin aerul ușor boem, prin nonconformismul aparent care domnește în curtea imensă și care îmbie nu doar la relaxare, ci și la creație sub toate formele ei.
Complexul Muzeal Botoșani pare, la prima vedere, un conglomerat artistic. Pe măsură ce pașii înaintează, spațiul își dezvăluie misterele. Artă populară, naivă sau tradițională, sculptură, fierărie, obiecte casnice din gospodăriile bunicilor și străbunicilor, ici un mic univers care recuperează un obicei de demult, dincolo o instalație recondiționată ce poartă amprenta vechilor meșteșugari.
Într-o logică artistică bine structurată, totul este minuțios rostuit și valorificat. Cărarea, iarba, piatra cea albă adusă tocmai de la Ozana lui Creangă sau cea neagră din satul Suha al Vitoriei Lipan...
O potecă duce în cel mai încărcat de emoție loc, cel care pare să fi adunat toate energiile: Colecția ”Constantin Dracsin”.
Însă mai puțină lume știe că, de o vreme, aici mai ”poposește” un artist: sculptorul Marcel Mănăstireanu (1 martie 1950 – 19 decembrie 2020).
”Casa aceasta, pașii, cărarea până la a ajunge la Dracsin este bine croită. Dar până la Dracsin treci prima dată pe la Marcel Mănăstireanu. Sunt om, spunea artistul, lucrările mele nu sunt ceea ce se vede aici, aici este doar ceea ce am avut putința să dau. Eu sunt cel din albumele citite...”, spune Gheorghe Iavorenciuc, colecționar de artă și fondatorul Complexului Muzeal Botoșani.
Înainte de a-și odihni eternitatea într-un atelier, Marcel Mănăstireanu s-a implicat cu pasiune și responsabilitate în organizarea Colecției ”Constantin Dracsin”. Ultimii ani ai vieții i-a dedicat, în acest fel, și confratelui artist pe care l-a admirat mereu necondiționat și cu asupra de măsură.
”Prin Marcel Mânăstireanu am făcut și muzeul de aici. Zi de zi a stat, sunt pașii lui peste tot aici, cu el m-am sfătuit în toate”, spune Gheorghe Iavorenciuc.
Încrederea lui Dracsin, aceea de a-și încredința lucrările lui Gheorghe Iavorenciuc, a atras după sine și încrederea lui Marcel Mănăstireanu. Așa se face că arta a unit spiritele a doi oameni care și-au ars neputințele și au spulberat apoi cenușa durerii în cele patru vânturi. Așa se face că, într-o zi, la ușa lui Gheorghe Iavorenciuc a (mai) bătut un artist.
”Am avut o șansă unică, să mă fi întâlnit chiar înainte de moarte cu Dracsin și el să spună: ia tu lucrările, în tine am încredere! Ca și cum ți-aș da Carul Mare și tu o să mi-l pui pe cer. Și Marcel Mânăstireanu cam la fel a făcut. Eu nu îl știam pe Marcel. El a venit și a zis: A, tu ești cel care a luat operele lui Dracsin! Vreau să vin și eu!”, își amintește astăzi colecționarul de artă.
A venit, a văzut. A mai venit o dată. Și a hotărât să rămână și dincolo de moarte.
(1).jpg)
”A plâns”, își amintește Gheorghe Iavorenciuc ziua în care Marcel Mănăstireanu a privit către propria nemurire. ”Să stau eu poartă de intrare la Dracsin!”, și-a spus artistul copleșit de darul pe care eternitatea i-l făcea deja. Poate că acum, în apusul trăirii pământești, cu mâinile zguduite spasmodic de un Parkinson mistuitor, Marcel Mănăstireanu înțelegea altfel neputința, dar mai ales simţea altfel arta lui Dracsin-cel-fără-de-mâini.
”El venea să îl vadă și pe Dracsin... Dar voia să mă vadă și pe mine, să știe dacă eu sunt cel care voi duce mai departe și lucrările lui. Și a avut o fericire imensă că stă lângă Dracsin. Marcel a plâns! Avem filme. Spunea: Este incredibil că eu stau aici, ca poartă de intrare la Dracsin. Omul de fapt, când vorbește de la om la om, aproape că nu poate să spună esențele. Marcel a pierdut putința umană și nu a mai fost capabil să lucreze, de la Parkinson. Mâinile lui nu îl mai ascultau. Și zicea: Eu chiar mă apropii de Dracsin, doar că el a putut mai mult. A făcut și pentru mine, când eu nu am mai putut. Eu am putut să fac atât cât am putut, el face mai departe, mai mult decât aș fi putut eu să mă gândesc că aș mai putea să fac”, mărturisește Gheorghe Iavorenciuc și recunoaște că a primit ”moștenirea” cu mare responsabilitate și că i-a devenit, în timp, o ”dulce povară”.
Lucrările lui Mănăstireanu par încremenite în timp. Un Eminescu romantic, un altul tragic în masca mortuară reconstituită de mâna artistului. Un Luchian răsturnat, un Beethoven și un Ciprian Porumbescu semeţ...
Culorile uscate pe paleta artistului, dălțile mari și mici, schițe, foi răzlețe, albume de artă, fotoliul și pledul ultimelor clipe, studii și gânduri rătăcite...
Atelierul lui Marcel Mănăstireanu reface o viață ”așa cum a fost”, introduce privitorul în intimitatea atât de vulnerabilă a unui artist care a trăit pentru a crea și a creat pentru a trăi.
Cu câțiva ani înainte de a muri, artistul Marcel Mănăstireanu a acceptat provocarea de a răspunde întrebărilor din Chestionarul lui Proust. Numit astfel pentru că, prin 1890, însuși Marcel Proust răspunsese întrebărilor, manuscrisul cu răspunsurile sale fiind găsit în 1924.
Iată răspunsurile lui Marcel Mănăstireanu:
Principala trăsătură a caracterului meu: Răbdarea.
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Aceea de a ști să ofere o floare unei femei.
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Este calitatea pe care o are actuala mea soție, că a avut răbdare și m-a lăsat în atelier să lucrez. Răbdare pe care numai o femeie e în stare să o aibă.
Ce apreciez mai mult la prietenii mei: Cuvântul dat, care trebuie să fie ca un crez în viață.
Principalul meu defect: Că nu am avut răbdare să îmi continui studiile. Și că nu am invitat-o niciodată pe mama la o expoziție a mea. Mi se părea ca nu cumva mama să facă vreo gafă. Mama s-a stins și nu auzea decât de la radio, din presă, despre băiatul ei. Se lăuda pe stradă cu mine. Și acum îmi dau lacrimile, dar e ceva ce nu mai pot repara.
Ocupația preferată: Bucuria de a scoate la lumină personalități care până atunci fuseseră doar pitite într-o bibliotecă.
Visul meu de fericire: Fericirea mea este că sunt bogat. Nu material, deși puteam să fiu. Sunt bogat prin lucrările pe care am reușit să le las în urmă.
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Nefericit sunt când feciorul uită să îmi dea telefon. Dar îl înțeleg. Este artist important în Iași, iar timpul este prețios. Tot părintele trebuie să ierte.
Țara în care aș vrea să trăiesc: Țara în care vreau să trăiesc și mi-am dorit să trăiesc se cheamă Botoșani. Țara Botoșani. Aici mi-am înfipt rădăcinile.
Pictorul meu preferat: Pentru mine rămâne Corneliu Baba. Îl consider cel mai mare pictor pe care l-a dat România. Corneliu Baba este și modern, și clasic, a gândit mult în lucrările lui. Auzeam de la profesorul meu Donisa, care l-a avut la Iași coleg, că nu îi plăcea perspectiva, un lucru foarte important în pictură. Neștiind perspectivă e ca și cum ai fi un pictor naiv. Ei, lui nu-i plăcea în desene perspectiva. Dar în lucrările lui Corneliu Baba - Țărani pe câmp sau Lucia Sturdza Bulandra, un portret remarcabil - demonstrează că el simțea perspectiva extraordinar.
Ce detest cel mai mult: Fățărnicia. Preamărirea unora. Cred că Cel de Sus mi-a dat puterea de a pătrunde după privirea unui om și să înțeleg dacă e un om fățarnic, dacă e un om bun, dacă e un om rău. Am puterea asta.
Cum aș vrea să mor: Aș vrea ca soția mea să fie cu o mână în mâna mea. Ea a fost tot ce mi-am dorit eu.
.jpg)
