Pitit pe o stradă micuță din Botoșani, un iaz aproape necunoscut botoșănenilor păstrează amintirile a cel puțin trei generații. Povești care, din când în când, ies la suprafață asemenea unor mesaje în sticlă, spre a fi dăruite celor care nu au aflat încă.
Dacă te afli în centrul orașului Botoșani, pasul urcă domol pe strada Ion Pillat, pe lângă Biserica ”Sf. Gheorghe” dăruită orașului de Doamna lui Petru Rareș, trece pe lângă Biserica ”Sf. Spiridon” care aduna, prin veacul XVIII, harnica breaslă a blănarilor. De aici drumul prinde a coborî ușor până când calea se oprește brusc în o alta mai largă, dar și mai gălăgioasă, Tudor Vladimirescu.
Ca să te apropii de verdele-rai, tai pe margine cartierul lipovenimii, lungești pasul pe Popa Șapcă și ajungi pe îngusta și prăfuita Gheorghe Hasnaș. Cu case de o parte și mai puțin de o alta, doar atâtea cât să nu smintească trecătorul, străduța pare desprinsă din altă lume. Un orășean ar spune că se află pe o uliță de țară dacă în depărtare nu s-ar zări câteva căciulii de beton ale blocurilor urbane.
Însă prima care atrage atenția, la o roată-mprejur, este Biserica Lipovenească și ale ei turle semețe care parcă străjuiesc necuprinsul.
E verde, mult verde. Și praf care se bosumflă pe zeci de metri cu fiecare goană a vreunei mașini.
La jumătatea străzii Gheorghe Hasnaș, drumul pare că se prăbușește în vegetația bogată și atât de neobișnuită într-un oraș. Gardul de sârmă ghimpată pare mai degrabă să apere trecătorii decât domeniul verde, pentru că, în lipsa lui, o aplecare mai curioasă te trage spre fundul apei.
Când și când, atunci când praful se mai potolește, câte un orășean trece dinspre Drumul Tătarilor către Popa Șapcă. Sau invers.
S-au obișnuit cu iazul înconjurat și de verde și de atâta amar de vreme. E acolo de când se știu.
”Să tot aibă suta de ani, cum nu! De când sunt eu iazul e aici. Nu a secat niciodată, așa e cum îl vedeți. Se spune că a fost al boierului Miclescu, apoi luat de CAP. Acum nu mai știm al cui e”, spune amabil un trecător prin colbul de pe Gheorghe Hasnaș.
Al cui ar fi astăzi locul, da, nimeni nu poate spune. Înainte de 1989, era cunoscut drept ”iazul CAP-ului”. Al cuiva, adică, și totuși al nimănui.
Pentru foarte mulți dintre botoșăneni, iazul de pe strada Gheorghe Hasnaș este o necunoscută. Pe harta orașului Botoșani, pe Google, iazul este doar un desen fără denumire. În schimb apare, pe o pagină de internet, cu buclucașul nume ”Lac Ceapeu” (foto jos).
Însă, dacă pentru orășenii din centru zona este un mister, nu același lucru putem spune despre botoșănenii din zonă, în special cei din cartierul lipovenesc.
E de ajuns să pui o întrebare ca poveștile, cu iz de amintiri sau de legendă, să se adune. Pe lângă iazul din strada Hasnaș s-au perindat multe generații. Așa se face că bătrânii de astăzi mustesc de plăcere când își amintesc că acolo au prins a înota prima dată, pe când erau copii. Și cum părinții lor dădeau ocol vara, uneori la pește, alteori pentru niscaiva răcoare, dar mai mult iarna, când lucrau gheața grea.
Ștefan Paramanov își amintește, mai presus de toate, că în urmă cu mai bine de jumătate de secol apa era atât de curată încât era folosită în restaurante, pentru gheață. Un lucru care astăzi – din multe pricini – nu ar fi nicicum posibil.
”Cândva, apele nu erau atât de poluate ca acum. Iarna, când nu erau atâtea frigidere și tehnica era mai înapoiată, din iazul acela se căra gheață pentru restaurante Era apă curată, iar analizele de laborator dovedeau să apa se putea folosi în alimentație publică”,
Ștefan Paramanov, trăitor în cartierul lipovenesc
Vara făceau baie, chiar dacă părinții le cam țineau din scurt bălăceala. Se știa că apa este adâncă și nu de puține ori mahalaua era zguduită de vreo veste: apa înghițise o viață tânără. Ștefan Paramanov păstrează în cufărul tinereții amintirea unei veri. Tocmai venise din armată…
”Era o plăcere pentru noi să facem baie acolo, deși scăldatul era cam periculos pentru unii. Au fost cazuri în care s-au mai înecat acolo. La venirea din armată am avut ocazia să participăm la căutarea unui tânăr pe fundul apei. L-au localizat după vreo trei ore și au reușit să îl scoată afară. Eu fiind mai curajos am reușit să dau de acest om înecat și să îl desprind de fundul lacului”,
Ștefan Paramanov
(Foto: Ștefan Paramanov)
Însă cea mai importantă activitate pe iaz avea loc iarna.
Lipovenii tăiau gheața din lac, apoi o cărau într-o ghețărie, în apropiere.
”Acum acolo se află niște locuințe, pe locul fostei ghețării. Cei mai în vârstă tăiau gheața și o cărau, cuburi mari, la restaurante. Dar nu doar la restaurante. Lipovenii lucrau iarna, depozitau gheața în ghețărie, o înveleau cu paie ca să nu se topească, iar vara o foloseau pentru răcirea sticlelor cu bere sau cu vin”,
Ștefan Paramanov
Se întâmpla prin anii 60, 65. Până în 70, își amintește Ștefan Paramanov, pentru că apoi au început să apară frigiderele moderne și munca istovitoare la gheață a fost dată uitării.
Erau anii în care iazul intrase în stăpânirea CAP-ului. Dar oamenii locului știau că pământul aparținuse până la colectivizare boierului Miclescu.
”Acolo, practic, s-a făcut un lac format de oameni, încă de pe timpul boierului Miclescu, care avea acolo pământ mult. Unde se află acum case, pe acel loc era numai livadă”,
Ștefan Paramanov
Livada imensă, cu fructe diverse și foarte gustoase, bălăceala în apa iazului, rarele partide de pescuit, munca la gheață, totul pare astăzi desprins dintr-un film.
Un film în care își face loc, pentru că altfel nu ar mai fi de poveste, și un beci tainic…
”Și acum este un beci acolo, nimeni nu știe de el. E astupat, un beci mare și bun, trainic, unde ținea boierul fructele. Pe acolo ne jucam, noi copiii”.
Și Ștefan Paramanov dă mărturie că a călcat în beci, de unde a și mâncat fructele strânse peste an din livadă.
După război, însă, boierul a fost dus la București și nu a mai venit.
”Apoi s-a împărțit pământul la oameni. Boierii au fost toți exmatriculați de pe terenuri”,
Ștefan Paramanov
Lipovenii au păstrat de la o generație la alta amintirile dragi. Alexa Paramanov, tatăl lui Ștefan Paramanov, a trăit până la 87 de ani în marginea Botoșanilor numită și azi lipovenime. Ștefan Paramanov trăiește acolo de o viață. Acolo le-au crescut copiii, tot acolo se întorc și astăzi, în parfumul inimitabil al familiilor de lipoveni.
Așa e, acolo era mai mult zonă lipovenească, Popa Șapcă, Tătarilor, adaugă Ștefan Paramanov, și ochii minții hălăduiesc îndărătul vremii.
”Acolo a fost o curte boierească, la început era livadă, nu era nicio casă. Și lacul folosit probabil pentru irigații, nu era special pentru scăldat, dar noi îl foloseam, ne duceam fără voia părinților. Era pericol, dar copiii cum erau aventurieri…”,
spune domol Ștefan Paramanov
La limita de nord-est a orașului se află, încă de la începutul sec. al XVIII-lea, mahalaua lipovenilor. Renumiți grădinari și lucrători la terasamente, lipovenii au participat și la transportul de produse agricole și pește între Botoșani și Galați, aflăm de la Tiberiu Crudu, în ”Botoșanii în 1932”.
Gruparea lipovenilor pe naționalitate este dovedită de numele Ulița lipovenimii, folosit încă în 1873, și de amplasarea bisericii lipovenești de zid, construită în 1853, lângă vechea biserică de lemn, care a fost păstrată până după 1891. Așa se face că, în ”Marele dicționar geografic al României” - I, sunt menționate la Botoșani existența a două biserici lipovenești.
Secolul XIX este marcat, la Botoșani și întreaga Moldovă, de concentrarea familiilor boierești în orașe.
”Stabiliți mai întâi în vechea vatră a orașului sau la periferia acestuia, în locuințe cumpărate de la târgoveți sau construite pe tipicul tradițional, prezența boierilor nu s-a afirmat inițial printr-un program special de locuință, meni să vădească un nivel social deosebit”, scrie Eugenia Greceanu în lucrarea ”Ansamblul urban medieval Botoșani”, Ed. A II-a, revizuită și adăugată.
Așadar, este momentul în care apar în târgul Botoșanilor locuințele boierești, ”care vor îmbogăți arhitectura orașului cu exemplare reprezentative pentru evoluția curentelor artistice europene, până în pragul primului război mondial”.
Semnificativă în acest sens, adaugă Eugenia Greceanu, e fosta casa din str. Sf. Dumitru (Maxim Gorki) nr.14, care a aparținut familiei Miclescu. Așa se explică, probabil, de ce – potrivit mărturiilor lui Ștefan Paramanov – la iazul din strada Gheorghe Hasnaș era doar o ”curte boierească, nu era nicio casă”.
Proprietățile boierilor aveau să fie confiscate odată cu venirea comuniștilor, când mulți dintre boieri au fost hăituiți, urmăriți ani la rând și băgați în pușcării. A fost și cazul Micleștilor. Cazul cel mai cunoscut este al lui Radu Miclescu (1935-2019), care a fost arestat la doar 16 ani, după ce vreme de 3 ani a fost căutat și-n gaură de șarpe.
Alături de Radu Miclescu a intrat în închisoare și tatăl său, Gheorghe Miclescu, ofițer de aviație.
În martie 1949, proprietățile familiei, printre care și conacul de la Călinești, au fost confiscate de stat.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
