”L-am visat pe bunicul dinspre mamă care murise la 95 de ani, lucid, cu mintea brici. Țin minte că l-am surprins de nenumărate ori rugându-se la Dumnezeu să-l ia în Împărăția Lui; se săturase de trup. Ajunsese o umbră mișcătoare. Și acum îmi sună în urechi vorbele bătrânului: «Ia-mi Doamne ananghia asta de carne, nu vezi cât s-a împuținat, a început să putrezească pe oase, și așază-mă unde mi-i locul; dacă aici am păcătuit, am veșnicia în față, așa că am tot timpul din lumea să devin un sfânt». Cuvintele bunicului aveau ciudățenia lor, dar îmi cădeau bine la suflet, ca un balsam”.&
Sufletul lui Lucian Alecsa nu părea că s-a săturat de trup, iar trupul era departe de a fi ajuns o umbră mișcătoare. Fusese o umbră mișcătoare acum vreo opt-nouă ani, când o boală necruțătoare l-a chinuit și l-a făcut să așeze pe hârtie aceste rânduri și altele ca ele care au născut ”Moartea e bine mersi”, o carte despre experiența tulburătoare a unui bolnav de cancer. La un moment dat, din ”lotul” de 24 de oameni aflați în îngrijirea medicului din București care se ocupa și de... destinul său, mai trăiau doar doi. El era unul dintre ei.
Din noaptea de joi spre vineri a acestui februarie neobișnuit de însorit a rămas doar unul. Lucian Alecsa a plecat și, culmea ironiei, a plecat ca omul care a învins cancerul, dar pe care nu l-a mai ținut inima. Să tot fi fost 11 noaptea când și-a pus hârtiile deoparte și a încercat să se odihnească, dar brusc i s-a făcut rău. S-a dus în camera soției sale și i-a vestit: ”Eu mor”. Și, din nefericire, s-a ținut de cuvânt. În câteva minute a și devenit trecut.
Duminică, un puhoi de oameni au venit să-l însoțească pe ultimul drum. Deși inert, părea neschimbat, pregătit parcă pentru un nou editorial necruțător. Dar cei pe care-i tot scutura nu erau prin preajmă. Au fost însă foști și actuali primari, poeți, scriitori, șefi de instituții, foști colegi din tinerețe, actuali colegi, prieteni de zeci de ani. Biserica Sfântul Gheorghe din Săveni, orașul în care se stabilise de decenii, a devenit brusc mult prea mică pentru atâta lumea, astfel încât și unul dintre cei trei preoți care au oficiat slujba de înmormântare s-a oprit la un moment dat din predică remarcând: ”la câtă lume s-a strâns aici vă dați seama ce om a fost”.
”Ne-ai adunat aici, pe toți, într-o duminică însorită. Pe prietenii tăi, pe colegii tăi, pe toate cunoștințele tale, să le spui prima ta vorbă tăcută, cea mai lungă vorbă a ta, pe care o începi de aici până când ne vom revedea, eu știu, acolo unde ne va fi locul”,
i s-a adresat Gellu Dorian, prietenul său de 43 de ani, privindu-l în sicriu.
A vorbit și Cassian Maria Spiridon, președintele filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, care și-a amintit și el de cele peste patru decenii de prietenie sfârșite neanunțat într-o noapte de iarnă.
În Biserica Sfântul Gheorghe s-a citit și o poezie din ultimul volum al autorului, care fusese lansat pe 28 ianuarie, cu trei zile înainte de a împlini 62 de ani.
Apoi, cu pași tăcuți, rând pe rând oamenii de aici și-au luat rămas bun de la cel care pleca dincolo. Oameni în toată firea care plângeau ca niște copii. Sicriul i-a fost purtat pe brațe până la ieșirea din curtea lăcașului de cult, acolo unde erau pregătite două mașini fiindcă una s-a dovedit a fi prea neîncăpătoare pentru mulțimea de coroane. Sute și sute de oameni au umplut strada, iar Lucian Alecsa, Lucel din buletin, a plecat sub ochii soției și copiilor, mângâiat de razele soarelui.
Unde....? Acolo unde ne anunțase încă din 2012, când a scris ”Moartea e bine mersi”...
”Aici, unde sunt, nu există gravitație și nici semafoare, cu toate astea e o mare discplină, se zboară cu-o precizie uimitoare, nu au loc ambuteiaje, nu se ciocnesc sufletele între ele, nu se comit incidente între oase, mai pe scurt, nu se comit erori de pilotaj, e o ordine perfectă, plonjăm în nemărginire. Știu, îți vine greu să înțelegi, dar încearcă să vizualizezi totul”.
Sergiu Bălășcău
Gabriela Erdic
