Grijă de acest lucru, în concepţia poetică a lui Lucian Alecsa, care alege ca motto un îndemn răstălmăcit dintr-un vechi proverb românesc şi anume „Fă-te frate cu dracu’ pînă treci puntea”, care sună aşa: ”Fă-te frate cu neamţu’, pînă nu te perzi!”, deci grijă de acest lucru, în acest caz, tot poezia o are.
Ne-am făcut noi, cel puţin în secolul ce nu de mult a trecut, frate şi cu neamţu’ şi din cauza dualităţii, nesiguranţei, trecînd în altă barcă, eram gata să ne pierdem. Dar nu despre asta este vorba în cartea lui Lucian Alecsa, ci de ceea ce trebuie să rămînă mintea omului de la naştere şi pînă la moarte - cea mai atentă supraveghere de sine, loc în care se depozitează toate informaţiile care te fac să rămîi lucid pînă la capăt. Comparaţia ei cu „neamţu’”, considerat etalonul vitalităţii şi seriozităţii, reuşitei, devine la Lucian Alecsa o miză pe care doreşte să apese pedala destinului, care, deşi pus pe o cale sigură, dă semne de oboseală de la un timp.
CITEŞTE ŞI:
60 de pahare la o masă, sorbite în ceas de seară, la Rapsodia – VIDEO & FOTOGALERIE
Continuînd experienţa penultimei sale cărţi, în care moartea este „fiinţa” din conştiinţa încărcată de angoase a poetului, Lucian Alecsa nu abandonează lupta cu ea, ţinînd-o în corzi, ironizînd-o sarcastic, ne-ndulcindu-i deloc traiul pe care aceasta şi-l doreşte confortabil în trupul poetului, dar mai ales în mintea acestuia, unde, surată cu „fratele geamăn” care se hrăneşte cu neuronii lui, aceasta se cuibăreşte, dar nu-şi găseşte odihnă. Iată ce trebuie să faci atunci cînd dai ochi în ochi cu aceasta:
[[banner]]
”Cînd moartea are febră dă-i o horincă/ şi pune-o să tragă dintr-o ţigară cu haşiş/ îi va pieri tot cheful de a se da la alţii, se va mulţumi să se ardă pe sine/ precum mucul de lumînare fără de seu, sorbind din inima propriilor halucinaţii/ v-o spun din propria experienţă,/ mai anul trecut am momit-o cu-n pui de cancer faringian/ s-a codit ce s-a codit pînă am convins-o să-l privească ca pe un hamburger alterat/ să-l scuipe pînă i se face greaţă/ sau de-i irită prea rău gâtlejul să-l transforme într-un măr ionatan,/ cît al nefericitului Adam, să-l muşte cu nesaţiu, nu-i vermănos defel.”
Un vademecum, în astfel de situaţii greu de urmat, însă pus în astfel de situaţii, ce nu faci să scapi. Lucian Alecsa a scăpat şi a făcut din această experienţă poezie, panaceu cu care vrea să-l îndepărteze şi pe „fratele geamăn”, sindrom al degradării şi decăderii fiinţei.
CITEŞTE ŞI:
„Scrie Scriitorul” a luat premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor
Cartea lui Lucian Alecsa este încă o dovadă de izbîndă a vieţii împotriva morţii, a poeziei împotriva uitării, o victorie cu care mergi mai departe, chiar dacă ştii că un astfel de limbaj nu este unul comun, cu care să-ţi bucuri aproapele, dar cu care-i poţi da încă o şansă de a înţelege că poezia se poate naşte şi din durere, aşa cum la unii se naşte numai din bucurie.
Gellu DORIAN