A fost probabil unul dintre cele mai emoționante momente care s-au petrecut cel puțin în ultimii ani de zile în Primăria municipiului reședință de județ.
Doi botoșăneni, Vasile și Ioan Maluș au devenit cetățeni de onoare ai municipiului Botoșani. După ce li s-au înmânat diplomele, au luat cuvântul.
”Sunt emoționat. Mulțumesc din suflet pentru că ne-ați invitat în fața dv. Pentru noi poporul român a fost tot timpul un popor bun blând și iubitor și nu își uită niciodată înaintașii cum și noi nu i-am uitat. Am mari emoții, dar sunt bune și emoțiile”
Vasile Maluș, supraviețuitor al regimului comunist
Cuvântarea celui de-al doilea frate a încremenit toată suflarea iar câțiva consilieri de la masă și-au șters lacrimile.
”Dle primar, onorată asistență, vă mulțumesc din suflet pentru marea onoare care ne-ați adus-o. M-au bătut, m-au chinuit, mi-au rupt picioarele însă sufletul și credința în bunul Isus Hristos nu au putut să mi le ia. Încă o dată, vă mulțumesc din suflet pentru marea onoare care ne-ați făcut-o numindu-ne membri de onoare ai municipiului Botoșani. Vă mulțumesc încă o dată pentru un asemenea gest”
Ioan Maluș, supraviețuitor al regimului comunist
Povestea celor doi botoșăneni conform Mărturisitorii.ro
“Puşcăria a fost murdară, ne-au tratat mai rău ca pe nişte animale”. Are 94 de ani şi mintea limpede, sufletul împăcat şi amintiri cât să aşeze pe rafturile bibliotecilor sute de tomuri de memorialistică şi de istorie adevărată, neprelucrată de vremurile rostogolitoare.
Vasile Maluş este un român pentru care noţiuni precum patrie, neam, onoare, cinste nu sunt vorbe-n vânt. Nea Vasile e un om al istoriei sale, acea istorie care ţine în picioare un popor şi pe care se sprijină generaţii întregi.
Alături de fratele său, Ioan Maluş, a făcut ani de închisoare sub comunişti. Ioan Maluş, nenea Jan, cum îl cunosc prietenii, a fost atât de crunt bătut la tălpi, că anii de bătrâneţe abia mai pot apăsa peste mersul şonticăit, greu, chinuit. Cu toate acestea, fraţii Maluş sunt astăzi mândri că au pătimit pentru ţară. Au ieşit din puşcăriile şi din prăpăstiile comuniste cu un verdict clar: NEREEDUCABIL! Chiar dacă asta a însemnat încă zeci de ani de urmărire, de tracasare şi de chemări interminabile la Securitate. Ioan Maluş a facut 7 ani de puscarie grea, iar Vasile, fratele mai mare, aproape 5. Au trecut prin Aiud, Jilava, Gherla, Baia Sprie, Canal.
În Baia Sprie, Vasile Maluş a stat alături de Părintele Iustin Pârvu, de Părintele Irineu, de fostul ministru al Industriilor şi Comerţului, Ion Bujoiu, şi de alţi sute de oameni care alcătuiau, la acea vreme, elita poporului român. Cei mai mulţi au murit în chinuri, în urma bătăilor cumplite, alţii au supravieţuit pentru a da mărturie despre ororile din puşcăriile comuniste.
Vasile Maluş s-a născut pe 10 februarie 1922, în Stânceşti, judeţul Botoşani. A luptat pe front, până în Cehoslovacia. A fost un om muncitor, cuminte, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de neamul său. În 1947 a urmat şcoala de picheri de cale ferată, iar după şcoală a lucrat în Medgidia, la Districtul 5 Tulcea.
În 1948, fratele său mai mic, Ioan, este arestat pentru atitudine duşmănoasă asupra regimului. Vasile era şi el căutat, însă Securitatea nu mai are răbdare şi îl condamnă, în lipsă, la 15 ani de închisoare, pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Avea 27 de ani. În octombrie 1949 vine la Botoşani, pentru nunta surorii sale. Ia nişte rude de la gară cu căruţa, însă în drum spre Stânceşti este legitimat. I se pune pistolul la spate şi aude scurt: “Eşti arestat, banditule, de trei ani te caut!”.
Urmează luni întregi de cercetări, interogatorii, bătăi, confruntări. Contestă condamnarea. Stă în aceeaşi celulă cu fostul prefect de Botoşani dar şi cu preotul Visarion Puiu, arestaţi şi ei. Este dus la Iaşi, apoi la Galata, Jilava, Aiud. Lucrează în fabrică, la confecţionat sobe.
“Când am ajuns la Aiud parcă am ajuns acasă, mă săturasem de toate. Am văzut că am şi eu un pat, un loc unde să stau, indiferent cât m-or bate, măcar ştiu că am un loc, că eram predat unei închisori…”. O închisoare dintre cele mai crunte, unde comuniştii îngrămădeau toţi “criminalii care unelteau împotriva ordinii sociale”. Împotriva partidului, adică, împotriva comunismului. “Acolo, la Aiud, am văzut prima dată ce înseamnă o uşă de puşcărie, groasă şi cu multe zăvoare. Deşi era nevoie de un lăcăţel, oricum nu puteam fugi nicăieri”.
În Aiud îl cunoaşte pe Părintele Lazăr, din Leorda, alături de care va avea mângâiere şi sprijin.
De la Aiud este trimis la mina de la Baia Sprie, unde lucrează în mină, la instalaţiile de apă şi aer.
Pentru că a contestat rejudecarea, este trimis la Cluj, unde stă vreme de 3 luni, însă fără să se judece dosarul său. Este trimis din nou la Jilava şi la Iaşi. Procesul suferă nu mai puţin de şase amânări, pentru ca în final să fie condamnat la 3 ani de închisoare (pe care îi executase deja!) şi 2 ani de degradare civică. Cu toate acestea, este trimis din nou la Jilava, cu aceeaşi condamnare de 15 ani!, apoi la Canal.
Se întâlneşte în Peninsulă cu fratele său, Ioan. Abia în 1954 ajunge din nou la comisie şi, după 4 ani şi 7 luni de închisoare, este eliberat. În iulie 1954 se întoarce acasă. Însă nici acasă nu scapă. Securitatea este pe urmele lui. Vreme de doi ani nu are voie să se angajeze nicăieri, fiind şi în domiciliu obligatoriu. Lucrează în construcţii o vreme, apoi ca instalator termic, construind centralele termice din municipiul Botoşani. Lunar este chemat la Securitate, unde i se propune să fie informator.
