PSD-ul şi-a făcut rost de un candidat etern. Nu contează funcţia, nu contează cine mai vrea să o obţină, nu contează unde sînt alegerile şi pentru ce, el este omniprezent. Îl cheamă Ioan Domonco şi după ştiinţa mea este singurul PSD-ist din istorie care a avut curajul să candideze la funcţia de şef naţional al social-democraţilor. De cine au scris prin februarie ziarele o săptămînă întreagă? De Marcu? De Macaleţi? De Dolineaschi? Ei da... De Domonco. Pe cine a văzut o ţară întreagă pe Realitatea TV şi Antena 3 la congresul PSD-iştilor? Păi, pe Geoană, pe Ponta, pe Iliescu şi pe ... Domonco.
PSD-iştii de la Botoşani credeau că omul s-a săturat. L-au dat afară din partid, s-au judecat cu el, au cîştigat procesul şi s-au gîndit că au scăpat de eternul candidat. Omul a aflat însă că se mai fac nişte alegeri la Botoşani şi pac! A băgat o nouă candidatură.
Asta-i partea amuzantă a alegerilor social-democraţilor. Partea mai puţin ilară e că omul ăsta tinde să ducă în derizoriu orice acţiune serioasă a PSD-iştilor. Adică, auzi că sînt alegeri, că se duelează doi politicieni cît se poate de importanţi ai Botoşaniului postrevoluţionar, vine fiecare cu ideile lui, cu programul lui, încearcă să cîştige voturi şi oameni, presa urlă, partidul fierbe şi vine dintr-o dată Domonco ăsta, despre care bag de seamă că e chiar un personaj important dacă îmi dedic din timp să scriu despre el, şi începe miştocăreală.
Ce tu Marcu, ce tu Baltă, toată lumea e acum cu ochii pe Domonco să vadă ce mai scorneşte, ce-i mai trece prin cap, ce mai zice, a cui victimă mai e, ce program politic poate să aibă, adică e, aşa, o atmosferă generală de banc. Din nefericire pentru floarea PSD-istă, Bulă nu e Domonco, ci partidul.
Sergiu BĂLĂŞCĂU
