În urmă cu 10 ani, în ziua Sfântului Nicolae. Într-un sătuc din Botoșani, o copilă de clasa I se agață disperată de gâtul mamei. Tuturor copiilor, Moș Nicolae le adusese daruri. Numai ei îi lua mama și o arunca departe, într-o lume pe care nici astăzi nu a deslușit-o și pe care nu a iertat-o pentru suferința pricinuită.
Astăzi, fetița aproape că termină liceul. Mama ei e tot acolo, printre străini. Însă în fiecare vară, atunci când copila primește coronița de premiantă, Marinela îi este alături, într-o îmbrățișare care mai șterge din durerea de a nu fi împreună.
Marinela este mama a patru copii, bunica a nouă nepoței și cu un al patrulea pe drum. Muncește de zece ani în Italia, o muncă istovitoare, din care nu lipsesc umilințele, spaima, foamea sau nesomnul.
Le numim badante. Sau româncele ”care șterg la fund moșnegii”. Le privim de sus pentru că nu știm nimic despre cum se trăiește jos, pe pământul rece al singurătății printre străini. Le judecăm aspru, condamnându-le sacrificiul fără să ghicim prăpăstiile în care se aruncă de bună voie, într-o disperare uneori soră cu moartea.
Povestea Marinelei, pe care ea însăși ne-o împărtășește astăzi, ar trebui citită de fiecare primar din România, de fiecare om politic din Botoșani care refuză să creadă că oamenii pleacă de acasă pentru că ei, ”aleșii”, au eșuat la toate capitolele. Nu și la cel al interesului propriu, firește!
A plecat de acasă în iarna anului 2011. Familie numeroasă, cu patru copii. Mezina, o fetiță venită târziu în familia Marinelei, intrase în clasa I.
”Am plecat nu de bine, ci mânată de lipsa banilor, de lipsa unui loc de muncă și situația care este la noi în țară. Sunt soție și mamă a patru copii minunați, trei fete și un băiat. Am două fete și băiatul căsătoriți, am nouă nepoței și acum aștept și pe cel de-al zecelea. Dumnezeu m-a binecuvântat cu o fetiță mai la bătrânețe, un copil minunat care îmi aduce numai bucurii și îmi face fiecare zi fericită prin rezultatele pe care le obține la învățătură”,
Marinela, badantă în Italia
Își crescuse bine primii trei copii. Munciseră alături, soț și soție, pentru a nu le lipsi nimic. Însă de o vreme banii nu mai ajungeau de la o lună la alta, iar spaima creștea văzând cu ochii.
Pe 6 decembrie, în ziua Sfântului Nicolae, a plecat pentru prima dată de acasă. Mare sfâșiere și uriașă durere pentru fetița care, în loc să se bucure de daruri, va trăi de atunci cu amintirea Moșului care i-a luat mama și a dus-o departe.
”Când a început școala în clasa I mi-am dat seama că, dacă eu nu voi pleca pentru a munci, nu vom avea posibilitatea de a-i oferi tot ceea ce ea are nevoie. Așa că am plecat prima dată într-o zi de 6 decembrie, acum zece ani în urmă, o zi de Moș Nicolae, când copiii așteaptă daruri. Pentru fetița mea, darul a fost plecarea mea.
Nu voi putea uita niciodată acea dimineață când nu îi puteam desprinde mânuțele ei firave de după gâtul meu și lacrimile care curgeau fără încetare spunându-mi că la toți copiii vine Moș Nicolae să le aducă daruri, iar la ea a venit să mă ia pe mine și să mă ducă departe de ea”,
Marinela, badantă în Italia
Nu a plecat cu gândul că se va întoarce peste ani și ani. Trebuia să înlocuiască o altă doamnă, o lună sau poate două.
Și încă o lună, și încă două… Plecarea Marinelei s-a transformat în ani.
Mulți se vor întreba și o vor întreba pe Marinela: de ce nu a plecat soțul?
”A fost întâi el plecat, dar a lucrat în agricultură, iar el fiind mult mai în vârstă decât mine cu greu îl accepta să lucreze”.
Chiar de la început, în Italia, Marinela a lucrat cu persoane care suferă de demență senilă.
Mai întâi la o familie pentru două persoane, soț și soție. 800 de euro pe lună, fără contract de muncă și fără nici un drept.
”Eu lucrez în Sicilia și aici cam greu să găsești o familie care să te pună în ordine cu acte, pe motiv că nu au bani pentru a plăti taxele la stat. La acea familie am lucrat trei ani, au fost trei ani de chin, de nopți nedormite, de lacrimi amare, trei ani în care mâncam în picioare câte o furculiță de paste și fugeam din nou că mă striga bătrânul.
Au fost zile în care amestecam lacrimile cu pastele, pentru că îmi număra fiecare înghițitură și îmi spunea cuvinte foarte urâte. Bătrânul a murit în brațele mele în timp ce voiam să îl întorc.
Am găsit un alt loc de muncă la o bătrânică de 83 de ani, era o bătrânică simpatică, dar tot cu demență senilă. La această bătrânică am lucrat 5 ani, până când Dumnezeu a hotărât să o ia acasă. La început era liniștită, dar cu cât timpul a trecut, boala ei s-a agravat și au început nopțile nedormite, stres, frica de a nu cădea. Apoi nu a mai putut nici să meargă, era ca o legumă, trebuia să o ridic de șapte opt ori pe zi să o schimb, să o spăl, era ca un copil și pe deasupra făcea și hemoragie pe nas și pe gură mai tot timpul. Dormeam cu ea în cameră, dar numai somn nu era, pentru că ea întruna voia să se ridice, să plece și trebuia să fiu atentă să nu cadă”.
Pentru cea de a doua familie a lucrat cu 750 de euro pe lună, tot fără acte și fără nici o zi liberă. În schimb, familia se comporta bine.
”I-am respectat și am fost respectată și acum am rămas cu ei ca și cum aș fi parte din familia lor. La această bătrânică, tot cu mine a murit, dar moartea ei mi-a lăsat o durere profundă în inima mea”.
De un an jumătate se află la o altă bătrână, tot cu demență senilă, dar a cărei stare se înrăutățește de la o zi la alta.
”Lucrez pentru 800 de euro, tot fără acte, nu pot deschide gura să spun să îmi facă acte, că imediat copiii îmi spun ca o iau și o duc la Casa di riposa (azil) și rămân fără muncă.
Aici dorm tot cu bătrâna în cameră, nu am camera mea, nu am baia mea, nu am un loc unde să îmi țin hainele, aceasta vorbește zi și noapte întruna, își face necesitățile în pampers și în pat, are și o boală de sânge care o face de a se rupe toată scărpinându-se, are o răutate, o ura și o invidie de nedescris. Problema este și cu mâncarea, se fac cumpărături de 100 de euro pe lună pentru două persoane”,
povestește Marinela
Dumnezeu i-a dat, însă, și o alinare. Cu timpul, în orașul din Italia în care trăiește, s-a stabilit familia băiatului, nora și nepoțeii, care mai au grijă de ea.
Știe că acasă sunt mulți care le judecă. De ce au plecat? De ce nu se întorc? Ce fac cu banii? Prea puțini sunt cei care le înțeleg sacrificiul.
”Aici ar trebui să am liber duminica de la 9,30 până la 17,30, dar niciodată nu mi se respectă liberul meu. Nu vin băieții bătrânei să o ia, are patru băieți dar nici unul nu este interesat de ea. Nu am cu cine să comunic, nu am cui să îi spun starea ei atât cât vad ei ce se întâmplă aici, că atât au știut să facă, să pună camere de supraveghere.
Dormind în camera cu bătrânele le suportam toată mizeria și mirosurile, ne distrugem sănătatea, ne distrugem psihicul, ajungem mai devreme sau mai târziu să avem noi nevoie de cineva care să ne îngrijească... și asta pentru câțiva amărâți de bani”,
sunt cuvintele sfâșietoare ale Marinelei
Acum se roagă pentru un alt loc unde să muncească, fără stres și atâta umilință. Rezistă doar cu gândul la fetița de acasă și la soțul ei răbdător.
”Singura mea mângâiere este că acasă mă așteaptă un soț care mă respecta și mă apreciază pentru tot ceea ce fac și fetița care în toți acești ani mi-a adus numai fericire, m-a ridicat pe cele mai înalte culmi de fericire prin rezultatele obținute la învățătură. A fost toți anii cu medii de 10, iar acum este eleva la Colegiul Național ”A.T. Laurian” , la profil Mate-Info intensiv Informatica și la fel, prima din clasă cu premiul întâi și rezultate deosebite”,
împărtășește Marinela bucuriile care îi dau putere
Munca de badantă este o muncă cinstită, ne spune Marinela, o muncă ce implică foarte multă atenție, răbdare, stres, nopți nedormite, responsabilitate și mult suflet.
După zece ani, are un singur și uriaș regret: că nu a fost aici când fetița ei a avut mai mare nevoie de ea. Însă nu a renunțat niciodată la a-i fi alături la serbările de final de an.
”Regretul meu este că am plecat de lângă familia mea, de lângă fetiță, și nu am putut să o văd cum crește, nu am putut să fiu lângă ea când a fost bolnavă, când a plâns, când a fost bucuroasă, dar în fiecare an la încheierea anului școlar am fost cu ea, am fost acolo unde inima îmi tresărea de bucurie, acolo unde uitam tot ceea ce sufăr eu aici în străinătate. Cu gândul și credința în Dumnezeu că poate va aduce vremuri mai bune, mergem mai departe pe drumul străinătății, pribegi și călători, cu durere și suferință în suflet și inima pe care nimeni nu o cunoaște, decât bunul Dumnezeu, care ne da forță și putere de a mai lua încă o zi de la capăt și de a mai trimite câțiva bănuți acasă”,
Marinela, badantă în Italia
Iar imaginea pe care nu o va uita niciodată rămâne pentru Marinela acea zi de 6 decembrie 2011:
”De fiecare dată, cu fiecare plecare a mea, s-a rupt câte o bucățică din inima mea. Dacă peronul din fața agenției Ramiro ar putea vorbi câte lacrimi au curs și câte țipete de disperare din partea fetiței mele au fost în momentul când trebuia să plece autocarul, iar inima mea se sfâșia în mii de fărâme și plecam cu gândul că poate va fi totul bine în țară și într-o zi mă voi putea întoarce ACASĂ pentru totdeauna. Dar acest miracol încă nu s-a întâmplat și nici nu cred că se va mai întâmpla la noi în România”.
.jpg)
În cuvinte simple, dar răvășitoare nu doar pentru cei care trăiesc de zeci de ani acest calvar al ”străinătății”, ci și pentru cei rămași acasă, Marinela ne dezvăluie lumea pe care uneori o ghicim, alteori o aflăm din ziare, cărți, reportaje TV.
Femeia este iubită, soție, mamă, prietenă. Însă acolo, în întunericul cămăruțelor care adăpostesc muribunzi, femeia româncă se sfințește prin răbdare, generozitate, milă, credință. Dorul de casă, de cei dragi, grija pentru copiii mici lăsați în urmă cu lacrimi în ochi, nu de puține ori trădările care le doboară, le distrug uneori. Ajung în spitale, cu depresii greu de limpezit, cu sfâșieri imposibil de tratat.
La finalul acestui material, o lăsăm pe Marinela să (ne) vorbească. Despre ea și cele asemenea ei, despre războaiele sufletului și iertări care uneori nu ajung la timp:
”Pentru tine, femeie, ce ai plecat să muncești în străinătate. De câte ori privești spre telefon așteptând poate să sune și să auzi o voce caldă, să te întrebe cum ești sau să primești niște vești bune de acasă? De câte ori îți verifici Facebook-ul să nu mai simți atâta singurătate? Ești departe de casă, printre străini și muncești, și tot muncești... Îți pare rău de decizia luată în urmă cu mult timp, de a lăsa tot și de a pleca la muncă, dar nevoia te-a împins atât de departe de locurile copilăriei, de locurile unde ai atâtea amintiri... Toate amintirile tale sunt într-o valiză care deja e stricată de atâtea drumuri și martoră la multe lacrimi ale tale, păcat că nu poate vorbi...
Nu mai aparții nici unui loc, deși inima din tine bate pentru locul unde te-ai născut, căci casă nu mai poți numi nicăieri pentru că te simți goală și pustiită.
Te lupți cu depresia de mult timp și te amăgești că va fi bine. Muncești că asta știi să faci, nu faci altceva și nu te simți apreciată de nimeni, și nimeni nu se gândește la sacrificiul tău. Simți cum se scurge lin viața și singurele prietene ale tale sunt lacrimile, căci cele cu care te întâlnești tot în aceeași situație sunt. Amăgire e cuvântul care ți se potrivește situației tale și care trebuie să te facă să gândești la ceea ce vei face de acum.
Gândește-te că tu valorezi și că ai preț în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă unii te-au aruncat ca pe o cârpă murdară la gunoi și au uitat de tine. Tu știi că nu ai plecat de prea mult bine de acasă, așa cum mulți aruncă cu vorbe. Te-ai gândit la nevoile tale și ale casei, iar timpul pierdut nu îl mai poți întoarce.
E un drum făcut și acum privești în urmă cu durere și nu te mai bucuri de absolut nimic. Iartă-te mai întâi pe tine, apoi pe ceilalți și ieși din valea în care te zbați de atâta vreme. Nu e târziu sa faci schimbări și nu e târziu sa cauți fata lui Dumnezeu sa îți vindece sufletul și inima ta bolnava de durere. Hai, ridică-te, că tu contezi pentru noi, pentru oamenii care știu să îți privească cu adevărat sufletul tău abătut! Dumnezeu știe exact starea ta și îți spune să nu renunți la visele și dorințele tale, că niciodată nu e prea târziu și El va fi cu tine până la capăt. Aruncă-te în brațele lui Dumnezeu și El te va mângâia și îți va purta de grijă, El te va iubi până la capăt. Hai, ridică-te din cenușă și mergi mai departe!”
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
