În timpul regimului comunist s-a construit mult. Megalomania liderilor comunişti pe de o parte, dar şi necesitatea de modernizare a României, a condus la apariţia unor megastructuri care au ajuns faimoase în toată Europa, dar şi în lume.
Încă de la început regimul comunist şi-a propus schimbarea radicală a societăţii româneşti. La 1948, România era o ţară preponderent agrară cu o populaţie majoritar rurală. Comuniştii au venit cu noi concepte împrumutate din Uniunea Sovietică, scrie Adevărul.
În primul rând a fost vorba de colectivizarea în agricultură, suprimarea proprietăţii private şi industrializarea masivă a României. Industrializarea era o necesitate în România acelor vremuri dar comuniştii au făcut-o brutal, forţat, prin dislocări de populaţii şi problemele sociale aferente care s-au prelungit până astăzi.
În spiritul progresului socialist, proclamat de liderii comunişti, în România de dinainte de 1989 s-a construit mult. Nu întotdeauna şi bine sau necesar dar în orice caz mult. Cu ocazia industrializării masive dar şi a hei-rup-ului socialist alimentat de megalomania lui Ceauşescu au apărut în România comunistă mega-structuri care au ajuns faimoase în toată lumea. Trei dintre acestea se află în top-uri europene şi mondiale.
Este vorba despre Hidrocentrala de la Porțile de Fier, un adevărat mastodont, una dintre cele mai impresionante amenajări de acest fel din întreaga lume.
Sau „drumul dintre nori”, una dintre cele mai spectaculoase artere rutiere din lume a fost construită în România comunistă. Faimosul Transfăgărăşan sau mai precis, DN 7 C care începe de la Bascov, Argeş şi se opreşte la intersecţia cu DN 1 care face legătura dintre Braşov şi Sibiu. Este o şosea uriaşă care trece prin munţi sau printre nori cum spun cei care trăiesc această experienţă.
Transfărăgăşanul are o lungime de 91 de kilometri şi străbate crestele montane la o altitudine de 2045 metri. Pe Transfăgărăşan a fost amenajat şi cel mai lung tunel rutier din România, Capra-Bâlea, pe o lungime de 887 de metri.
Nu în ultimul rând, Barajul Vidraru, în judeţul Argeş. Construcţia a început în 1960 odată cu hidrocentrala şi barajul care zăgăzuia Argeşul. Lacul de acumulare era situat între munţii Ghiţu şi Frunţii, la întâlnirea Argeşului cu râurile Capra şi Buga. Are o lungime de 14 kilometri , întins pe o suprafaţă de 870 de hectare, cu o adâncime de 155 de metri.
Barajul este la rândul său impresionant, cu o înălţime de 166 de metri, fiind cel mai înalt din România, al cincilea ca dimensiuni în Europa şi pe locul nouă, la vremea aceea, în lume. Lucrările la Vidraru au fost finalizate în 1966 iar raţiunea acestei mega-structuri era prevenirea inundaţiilor dar şi producerea de curent electric.
Un alt baraj impunător este cel de la Stânca-Costeşti judeţul Botoşani. Acesta baraj situat pe râul Prut, în dreptul localităţilor Stânca( jud Botoşani-România) şi Costeşti (Republica Moldova) era o necesitate pentru a stăvili inundaţiile şi viiturile devastatoare de pe Prut, viituri care făceau ravagii până la Galaţi.
La fel ca Vidraru, şi barajul de Stânca-Costeşti producea electricitate pentru ambele maluri ale Prutului. A fost realizat pe baza unei colaborări între România şi URSS iar lucrările au început în 1971. Au fost finalizate în 1977 când barajul a fost dat în folosinţă. Pentru formarea lacului de acumulare de la Stânca, întins pe o suprafaţă de 6000 de hectare, au fost strămutate 11 sate iar Lunca Prutului inundată. Barajul este înalt de 43 de metri şi cu o lungime a coronamentului de peste 300 de metri.
Este un colos din beton şi fier întărit cu o serie de contraforţi şi cu un deversor în formă de pod. Pentru construirea barajului s-au cheltuit 60 de tone de aur.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
