Cauza decesului şi afecţiunea de care suferea poetul Mihai Eminescu au rămas timp de mai bine de un secol un mister şi o sursă inepuizabila de teorii şi polemici.
In ultimii 20 de ani, specialistii au ajuns la concluzia ca Eminescu a fost victima unui caz grosolan de malpraxis. A fost doborat de un tratament administrat gresit.
Pe data de 15 iunie 1889, in casa de sanatate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Sutu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucuresti, la ora 4 dimineata, poetul nepreche Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la varsta de 39 de ani .
Ultima dorinta a geniului care scrisese ”Luceafarul” sau ”Oda in metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalica a ”celulei” in care si-a petrecut ultimele ore din viata. I-ar fi soptit celui care i-a facut aceasta favoare ca ”sunt naruit”.
A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Sutu si Petrescu fac formele legale si pregatesc un raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza mortii poetului. De altfel acestia semnaleaza doar simptomele unei tulburari psihice, nu si fizice. Mai mult decat atat, la autopsia efectuata de doctorul Tomescu si mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babes creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistenta cu neglijenta pe o fereastra deschisa, unde s-a descompus rapid.
”Din nefericire, nu as putea sa va dau multe informatii in privinta creierului marelui si nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor”, ii scria medicul unui ziarist iesean care–i ceruse date pentru scrierea unui articol. Dupa doua zile, Eminescu este si inmormantat. Este depus in prealabil la biserica Sfantul ”Gheorghe cel Nou” din Bucuresti, pe un catafalc impodobit cu ramuri de tei. In jurul sicriului, coroane din partea Academiei Romane si a prietenilor si mesaje. Mai departe, dupa ora 17.00 a urmat inmormantarea, descrisa de Titu Maiorescu, intr-o scrisoare trimisa Emiliei Hempel, sora sa.
”Emilia draga, in Biserica Sf. Gheorghe nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era incins cu crengi de tei, in amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunza de la cosciug si pentru tine si ti-o trimit aici. Sub banda primesti si un numar din «Constitutionalul» cu descrierea ingroparii. Articolul e de Caragiali. Cand am insotit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserica pe bulevard, pana la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihaileanu, eu, Anicuta si vreo 600 de scolari si studenti, admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompa. Era vremea acoperita, linistita, nu vant, nu zgomot, cateva picaturi de ploae, vreo 5 minute, apoi iar bine. Cortegiul a pornit din biserica pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7. S-a luat loc de la Primarie un mormant de veci pentru el, e ceva mai in fund la dreapta de la tata. Din intamplare, un mare copac de tei e in apropiere. Pentru grilaj si o piatra de mormant – eu cred o mare stanca bruta de marmora cenusie, cu o singura parte netezita, pe care sa fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui, si un tei inlauntrul grilajului se vor face subscriptii. Parerea mea e de 50 de bani, pentru ca toti scolarii, si din Transilvania, sa contribue. Sambata seara s-a inmormantat Eminescu”, scria junimistul.
Odata cu inmormantarea lui Eminescu in cimitirul Bellu, a fost ingropat si misterul mortii sale. Pe parcursul a 126 de ani, specialistii din diferite domenii, dar mai ales medical, au incercat sa ii puna lui Eminescu un diagnostic clar si sa stabileasca cu exactitate cauza mortii sale. ”Din pacate, nici acum nu se stie cu certitudine totul despre moartea lui Eminescu”, spune specialistul Valentin Cosereanu, doctor in literatura si eminescolog la Memorialul Ipotesti din judetul Botosani. In privinta cauzelor mortii lui Eminescu se numara trei teorii importante.
Eminescologul Emil Cosereanu ne prezinta prima dintre aceste ipoteze aparute in presa vremii. Mai precis acesta sustine ca a vazut la un dizident politic, pastrat in original, un articol din ziarul ”Universul”, mai precis numarul din 28 iunie 1926, in care se dadea de inteles ca Eminescu a murit din cauza unei lovituri aplicate de un alt pacient al Institutului ”Caritatea” al doctorului Sutu.
”Era prezentata marturia frizerului Dumitru Cosmanescu, caruia Eminescu ii spunea ”Dumitrache”. Acesta nu era un oarecare, a fost frizer al Regelui. Si acesta povesteste ca l-a vizitat pe Eminescu la santoriu, acolo unde a avut loc o intamplare neobisnuita. Eminescu se plimba prin curtea sanatoriului si, cand l-a vazut, l-a intrebat «Mai, Dumitrache, stii tu sa canti Desteapta-te Romane? Frizerul i-ar fi raspuns «Nu». Eminescu l-a luat sa-l invete si a inceput sa cante cu vocea sa superba de tenor, de plangeau ardelenii cand il auzeau. Atunci un nebun din curte a venit si l-a lovit pe Eminescu cu o scandura in cap. Poetul a cazut la pamant si i-ar fi spus frizerului: «Dumitrache, chema medicul ca ma prapadesc». Au venit doi brancardieri si l-au luat pe Eminescu. A venit dupa aceea doctorul Sutu si a spus ca totul este bine si ca Eminescu este bine. Peste doua zile a murit insa. Probabil de la aceea lovitura puternica sa fi patit ceva. Este o supozitie, aparuta documentar”, povesteste pentru ”Adevarul”, Cosereanu.
Totodata, eminescologul nu crede intr-o conspiratie politica sau de orice alta natura la adresa lui Eminescu. „Eu, personal, nu cred intr-o astfel de conspiratie. Avea dusmani, intr-adevar. Supara pe multi cu articolele sale, cu mesajul sau, dar nu cred ca s-a ajuns pana acolo. In orice caz, de ce l-ar fi ucis? Era deja internat, scos din viata publica”, spune Emil Cosereanu. Cel care l-a lovit pe Eminescu s-ar fi numit Petre Poenaru si ar fi fost director de scoala in Craiova.
Un alt diagnostic vine din partea medicului Vines, care l-a avut si el in grija pe Eminescu la ”Institutul Caritatea”. Acesta sustine ca moartea poetului s-a tras de la o infectie care a avut legatura tot cu lovitura data de Petre Poenaru. Mai precis, acesta spune ca rana de la cap s-a infectat, transformandu-se intr-un erizipel, care la randul sau a dus la alte complicatii.
”Era o taietura a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat ingrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plagii pareau reunite. Dar Eminescu care avea, dupa cum am spus, obiceiul de a strange de pe jos tot felul de lucruri,din care unele erau murdare si se freca cu ele pe corp si pe cap desfacandu-si pansamentul, a facut un erizipel la nivelul plagii, erizipel care s-a intins apoi la fata, gat, membre superioare, torace, pana la nivelul abdomenului.[...] Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datoratã traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai inainte si care se vindecase complet, ci este consecinta unei endocardite mai vechi (diagnosticata de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era si medic al institutului) de care era amenintat in fiecare clipa si care desigur s-a agravat dupa erizipel”, scria in raportul sau medicul Vines, raport citat de Nicolae Georgescu in lucrarea sa ”Eminescu tarziu”.
Specialistii contemporani, in primul rand medicii care s-au ocupat de cazul Eminescu, resping insa ambele ipoteze privind cauza mortii poetului. In urma ultimelor cercetari si prin prisma ultimelor descoperiri din domeniul neurologiei si psihiatriei, specialistii au dat un verdicat final in cazul lui Mihai Eminescu: poetul a murit in urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicatie cu mercur.
Cu alte cuvinte, Eminescu a fost o victima a sistemului medical romanesc din secolul al XIX lea si mai ales a unor medici care l-au diagnosticat si tratat gresit. In primul rand Eminescu a fost diagnosticat inca din 1886 de doctorul Julian Bogdan de la Iasi drept sifilitic, paralitic si in pragul dementei din cauza abuzului de alcool si a gomelor sifilitice aparute pe creier. Acelasi diagnostic il da poetului si doctorul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886 si scria ca pacientul Mihai Eminescu suferea de o ”alientie mintala”, provocata de aparitia sifilisului si agravata de alcoolismul de care ar fi suferit secundar poetul. Neuropatologul Ovidiu Vuia, care a studiat in amanunt fisele de observatie, simptomele si toate rapoartele medico-legale in cazul lui Eminescu precizeaza insa clar: Eminescu nu a avut sifilis.
„Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste o suta de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) si nu a avut o dementa paralitica”, preciza Ovidiu Vuia intr-un articol de specialitate publicat in New York in 1987 si reluat in lucrarea sa ”Despre boala si moartea lui Mihai Eminescu”.
A fost diagnosticat gresit, adauga acelasi neuropatolog in studiul sau dedicat lui Eminescu.
„Pentru prima oara, un oarecare dr. Julian Bogdan, in 1886, ascunzandu-si nestiinta dupa o diploma de Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienatie mentala produsa probabil de gome sifilitice pe creier si exacerbate de alcool. A fost pomenit si un delirium tremens, si el nefondat, fiindca spargerea felinarelor pe strada nu inseamna ca ai halucinatii de animale mici, aparute mai ales la culcare, simptom tipic pentru un delirium tremens. Imi pare rau ca o scriu, dar doctorul de la Iasi scotea diagnosticele (pur si simplu din burta), deci din auzite, si nu din observatia bolnavului”, preciza Vuia.
Din 1883, de la primele crize si comportamente deviante ale lui Eminescu si pana in 1886, poetul a fost tratat in Austria si Italia, de specialisti care au reusit sa-l puna pe picioare, dupa cum marturisea prietenul bun al poetului, scriitorul Ioan Slavici. In 1886, sufera o cadere nervoasa si ajunge pe mana medicilor romani. In special Julian Bogdan si Panait Zosin. Imediat diagnosticat cu sifilis, dupa ce poetul trece prin calvarul de la manastirea Neamtului, unde era ospiciu de boli nervoase si unde este batut cu franghia uda si scufundat in butoaie, se trece la tratamentul cu mercur. Intai frectii la Botosani, aplicate de medicul Itszak, si mai apoi la Bucuresti la sanatoriul medicului Sutu, unde este si injectat cu mercur.
Profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Romane si presedinte al Academiei de Stiinte Medicale din Romaniei, in cadrul unei sesiuni stiintifice ce a avut loc anul trecut si intrunita tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, spune cu certitudine ca poetul a fost ucis din cauza intoxicarii gresite cu mercur de catre medicii din aceea perioada. Intoxicatia cu mercur i-a provocat stop-cardio-respirator care a fost si cauza mortii poetului. ”Intre lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorura de mercur la Institutul Sutu si, probabil, ca aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, preciza acesta. Parerea profesorului doctor Irinel Popescu este impartasita si de un alt specialist, medicul Raul Neghina de la departamentul de parazitologie a Universitatii de Medicina si Farmacie ”Victor Babes” din Timisoara.
Acesta precizeaza ca poetul a fost ”tratat” de incompetenti si tinut in mizerie, ceea ce i-a scurtat deasemenea viata. ”Dupa ce am revazut toate ipotezele medicale si simptomatologia, concluzionam ca a suferit de tulburare bipolara si a murit din cauza otravirii cu mercur, un tratament neadecvat administrat ca urmare a diagnosticarii gresite cu sifilis. Spitalizat in locuri nepotrivite si tratat de medici incompetenti, a sufeit nu doar fizic, dar si moral, murind prematur. In urma unei scrisori adresate prietenilor, el pe buna dreptate s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina, in studiul „Controverse medicale si dileme privind boala si moartea lui Mihai Eminescu”.
Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu a fost victima unui caz de malpraxis, fiind diagnosticat gresit, fiindu-i administrat un tratament neadecvat, care i-a provocat un stop cardio-respirator si in cele din urma decesul. Pe scurt Eminescu a fost omorat prin intoxicare cu mercur de un grup de medici incompetenti. Profesorul doctor Irinel Popescu sublinia de altfel ca mercurul era deja interzis ca si tratament al sifilisului in Europa de Vest in secolul al XIX lea, tocmai din cauza efectelor sale adverse.
Cauza mortii poetului Mihai Eminescu este clara pentru medicii de astazi. Ei arata si ca poetul a ajuns in sanatoriile unde a si fost diagnosticat gresit din cauza unor tulburari psihice. Este vorba de tulburarea bipolara sau stari alternante de manie si depresie, aparute pentru prima data in 1883.
”Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu exista probe directe (relatarile lui Sutu despre tulburarile de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater - autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la Dr. Nica dosarul cu boala lui Eminescu si a concluzionat, fara nicio rezerva, ca este vorba despre o psihoza maniaco-depresiva) si probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume ca patologia afectiva domina la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistica poate fi asociata cu bipolaritatea”, precizeaza specialistul in psihiatrie, profesorul doctor Dan Prelipceanu, prezent la aceeasi sesiune stiintifica intrunita anul trecut pentru elucidarea bolii si mortii lui Eminescu. Opinia sa a fost trecuta in lucrarea ”Bolile lui Eminescu-adevar si mistificare”, a lui Nicolae Constantinescu, in Revista de Politica Stiintei si Scientometrie.
Specialistul Emil Cosereanu sustine acesta parere si spune ca Eminescu s-a imbolnavit si ca urmare a zbuciumului sau interior, a dezamagirilor provocate de societate si mai ales a muncii istovitoare de la ziar.
”Eminescu a trait la o intensitate peste constiinta intelegerii noastre de astazi si de atunci incat un moment dat revolta fata de ceea ce se intampla in jurul lui, in societate, si-a spus cuvantul in mintea si in sufletul lui. El a luptat cu morile de vant si cu trogloditii. Si pe deasupra erau si dezamagirile, era si munca cumplita de la ziarul ”Timpul”. Pai tinea aproape de unul singur un ziar in spate”, a precizat Cosereanu.
Neuropatologul Ovidiu Vuia spune ca si din punct de vedere medical munca sustinuta, dar si dezamagirile din viata de zi cu zi, ca si greutatile materiale l-au imbolnavit.
”Inainte de a face criza, obosit si depresiv, are fenomene provocate de munca sustinuta si grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenta psihozei a prezentat simptome grave, toate insa de natura afectiva si fara stigmate paralitice”, mai preciza Vuia.
(Sursa: Bzi)
