Un violoncelist de marcă și un concert de Schumann, o simfonie de Schubert și un dirijor care, după 20 de ani, revine pe scena de la Botoșani.
Vineri, 10 decembrie, violoncelistul Octavian Lup a evoluat alături de Filarmonica ”George Enescu” din Botoșani, la pupitrul dirijoral aflându-se Radu Popa.
Un dirijor pe care melomanii din această margine de țară nu prea au avut ocazia de a-l aplauda, Radu Popa recunoscând că ultima dată s-a aflat la Botoșani în urmă cu 20 de ani.
Radu Popa este dirijor permanent al Filarmonicii Banatul din Timişoara. Născut la Bucureşti în anul 1969, a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, absolvind în anul 1994 secţia compoziţie, iar în anul 1996 secţia de dirijat-orchestră, continuându-şi apoi formarea muzicală cu studii de masterat. O contribuţie esenţială în formarea sa ca dirijor au avut-o dirijorii Ludovic Bacs şi Erich Bergel.
Prea puțin se știe că Radu Popa este fiul Simonei Popa. Mama sa, fiica poetului anticomunist Radu Gyr, s-a stins din viață în această vară, pe 25 iunie, cu doar câteva luni înainte de a împlini 90 de ani.
Radu Popa s-a întors cu emoție la Botoșani, de data aceasta alături de violoncelistul Octavian Lup, cu care mărturisește că a avut o comunicare specială chiar de când s-au întâlnit pentru prima dată, în urmă cu un an, la Filarmonica ”George Enescu” din București.
”Apoi l-am invitat (pe Octavian Lup, nota red.) la Timișoara, iar acum, prin intermediul gentileții domniei sale, am revenit la Botoșani după 20 de ani. Mi-e foarte drag și mă bucur. Și mă simt tare bine”, a mărturisit dirijorul Radu Popa.
A avut parte, în timpul repetițiilor, de o surpriză din partea orchestrei botoșănene, atunci când a încercat să își amintească repertoriul din urmă cu 20 de ani, un lucru aproape imposibil, având în vedere sutele de concerte care s-au rostogolit în acest timp.
”Unul dintre colegii de la Botoșani, pe care cu mare plăcere i-am reîntâlnit, mi-a spus: Maestre, cu dumneavoastră am făcut atunci Beethoven, Simfonia a patra. M-a măgulit. Ca un muzician să țină minte un program pe care l-am făcut în urmă cu 20 de ani, pe care l-a cântat, și vă dați seama câte concerte a cântat de atunci..., mi s-a părut un lucru extraordinar”, spune cu uimire dirijorul.
Despre partea a doua a concertului, amintirile se amestecă între violoncelul lui Marin Cazacu și pianul Danei Borșan.
”Am rugat pe domnul Chiș, de plăcere și de curiozitate, să se uite în arhive și ca dată, și ca program...”, surâde în colțul gurii și revine în prezent, la Simfonia nr. 3, în re major, D. 200, de F. Schubert, pe care a pregătit-o de această dată pentru melomanii botoșăneni.
”Eu iubesc foarte mult aceste simfonii de Schubert, ele reprezintă un fel de Nufărul pentru orchestră”, spune Radu Popa.
Și explică de ce o simfonie de Schubert este, pentru muzicieni, ceea ce pentru actori este lecția de dicție.
”Pentru a avea o orchestră receptată cât mai fidel, care să se transforme într-o bucurie de a veni la un concert, după părerea mea, emițătorul trebuie să exprime extrem de clar mesajul pentru a putea fi receptat. Un mesaj exprimat neclar este pe jumătate pierdut. Simfoniile de Schubert, mai ales cele de început – noi avem Simfonia a treia în seara asta, nu se referă la mesajul respectiv, ci se referă la potențialul de a exprima un mesaj.
Este vorba despre aducerea organismului emițător – cazul nostru al orchestrei -, la potențialul de a emite un mesaj cât mai curat și complet. Pentru orice orchestră, simfonii de Haydn, simfonii de Mozart, simfonii de Schubert vin să ajute la meșteșugul, la tehnica de orchestră folosind la mesajul emis pentru lucrările mai mari.
Deci cumva, putem spune că ar fi un repertoriu mai de bucătărie al ansamblului. Dacă ar fi să facem o paralelă cu actorii, ar fi ca o lecție de dicție. E foarte important să pronunțăm cum trebuie muzica pentru a o putea exprima”,
dirijorul Radu Popa
De aceea Simfonia lui Schubert este asemenea Nufărului: curăță și leagă.
”Învață orchestra să articuleze, obligă prin textul muzical respectiv. Orchestra este obligată la anumite gesturi care poate în lucrările ample, poetice, se trece peste ele datorită dificultății textului și cumva se lasă puțin într-o zonă secundată a atenției. Aici sunt exact în zona principală, în schimb. Dacă aceste deprinderi se formează și devin reflexe, în momentul în care se abordează un program simfonic – mă refer la Șeherezada lui Rimski-Korsakov, că e o poveste – deja aceste probleme de pronunție, să le spunem așa fac parte din bagajul tehnic, nu ne mai punem problema lor și putem să mergem mai departe către dimensiunea poetică a textului.
Și atunci Schubert vine și ajută la clarificarea acestor mici, dar esențiale, amănunte”,
dirijorul Radu Popa
Relația cu orchestra, relația cu solistul, sunt esențiale pentru ca actul artistic să își îndeplinească misiunea. Este nevoie de multă sinceritate, spune dirijorul.
”E vorba de chimie... De foarte multe ori, în momentul în care întâmpini zâmbet și bunăvoință totul devine mult mai ușor. Am avut senzația, săptămâna asta, că vorbim aceeași limbă. Și atunci, neaflându-ne într-un Turn Babel, am avut bucuria să comunicăm”,
dirijorul Radu Popa
Nu mai puțin importantă este relația cu publicul. Din care dirijorul își extrage energia necesară pe întreg parcursul concertului.
”Eu simt sala cum respiră în spate. Dirijorul este singurul care are perechi de ochi și în față și în spate. La dirijor, prin prisma poziției pe care o are, energia pe care o realizează cu ochii, din față, de fapt este întoarsă către ochii din spate. Automat se simte feedback-ul ochilor din spate. Eu știu când sala e înghețată, nu trebuie să mă întorc... Sau când freamătă.
Asta ne-a lipsit, de pildă, în pandemie, când am făcut aceste concerte online: exact perechile de ochi din spate. Care ne încarcă energetic. E un schimb energetic, până la urmă. Pentru că spectatorul vine cu bucurie să ne asculte și să se transforme și să uite. O oră, două ore, se încredințează ție. Faptul că a venit la tine este o obligație imensă pe care o ai. În momentul acela el e total deschis cu sufletul. Nu sunt bariere, nu sunt porți, care de altfel în timpul zilei sunt accesate de nu știu câte ori. Acolo nu mai sunt”,
dirijorul Radu Popa
.jpg)
Mozart a trăit 35 de ani. Felix Mendelssohn-Bartholdy cu trei ani mai mult și se spune că s-a dezvoltat mai rapid chiar și decât Mozart. Dinu Lipatti s-a oprit la 33. Franz Schubert nu a apucat să împlinească 32 de ani.
Schubert a fost al doisprezecelea din paisprezece copii (au trăit doar cinci, printre ei și Franz). A început să cânte în corul seminarului, dar excela deopotrivă ca pianist și violonist. Avea 11 ani când i-a atras atenția lui Antonio Salieri (admiratorii lui Mozart cunosc personajul, ca și legendele croite în jurul său), care îi predă compoziție. La 16 ani, Schubert își pierde vocea și încheie cu cântatul în corul seminarului. Se concentrează pe compoziție.
A dus o viață de boem, cu tot ce implică ea. La Viena se organizau seri numite ”Schubertiade”, susținute financiar de prietenii lui Schubert. Se cânta muzică de cameră, se executau lieduri, piese pentru pian. Tot prietenii au pus mână de la mână și au publicat primele lieduri de Schubert. Asta pentru că editorii refuzau să îi tipărească muzica.
A scris enorm de multă muzică. Abia după 40 de ani de la moartea sa omenirea și-a dat seama că a fost un compozitor colosal, atunci începând și cercetarea asupra operei lui Schubert.
Primul și unicul concert public din viața lui Schubert a fost pe 26 martie 1828, fără ca vreo cronică să consemneze ceva. Se vorbea doar despre Paganini, care pe 29 martie susținea primul concert dintr-o serie de 13.
În același an, la începutul lui noiembrie, Schubert cade la pat. Moare pe 19 noiembrie 1828, de febră tifoidă. Manuscrisele lui erau împrăștiate prin toată Viena. În rest nimic: nicio avere, nici cărți, nici bani.
A fost înmormântat lângă Beethoven. ”Schubert a murit și odată cu el tot ce aveam noi mai strălucitor și mai frumos”, a spus Schwind. Pe piatra funerară scrie: ”Arta muzicii a înmormântat aici o mare avere și odată cu ea, speranțe și mai mari”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
