O pasăre protejată de lege, un pui căzut din cuib și o mobilizare în vremea pandemiei. O poveste din cartier, într-o seară de sfârșit de aprilie.
Teiul din faţa balconului de la bucătăria mea a erupt parcă dintr-o dată, verde crud şi glas de păsări, frunze tremurând în braţele vântului, crescând la umbra lunii şi filtrând lumina încă săracă a soarelui de sfârşit de aprilie.
În absenţa noastră, în cartier verdele a invadat cu dărnicie părculeţele şi salcia bătrână, scorburoasă, vecină teiului, îşi revarsă din nou pletele peste alee, peste bordurile văruite în alb şi peste lumea păpădiilor ascunse în iarba deasă, vălurită de câte o adiere domoală şi de roiuri de gâzuliţe.
Ca nişte focuri de artificii vii, stoluri de vrăbii gureşe izbucnesc de prin frunzişuri.
La picioarele teiului, spaţiul împrejmuit cu gard de sârmă e ca împăratul din poveste, care cu un ochi râde şi cu unul plânge.
De o parte e grădiniţa din faţa balcoanelor, cu flori, în colţul căreia tufa de iasomie e stăpână, de cealaltă parte, lângă peretele garajului, unde nu ajunge soarele şi vântul nu trece decât rareori, e umezeală şi covorul frunzelor din anii trecuţi acoperă pământul.
Acolo a început totul.
Ca orice poveste, şi aceasta a început cu o întâmplare aparent stranie.
Având părculeţ bogat între blocuri, păsările şi-au găsit rai în oaza de verdeaţă şi lumină şi linişte. De ani de zile avem musafiri înaripaţi pe pervazul balcoanelor, al ferestrelor, cuiburi sub streşini şi în furca sau în scorbura teilor. Scatii verzi cu căpuşorul negru, piţigoi albaştri, cu pieptul galben, stoluri infinite de vrăbii cenuşii, porumbei şi păsări de noapte. Acum, se risipesc în aerul răcoros apogiaturile, sunetele melodioase, surde, ascuţite, nerăbdătoare chemări şi suite complicate de fluierături joase şi lovituri uşoare, alternate cu triluri scurte, ca nişte strigăte.
Grauri.
Solitari în primăvară şi vară, toamna se strâng cu zecile, înnegrind coroanele copacilor, antenele şi acoperişurile, de parcă trec, în drumul lor de plecare, să îşi ia prietenii din cartier. Aşa se formează marile stoluri. Se odihnesc, îşi iau rămas-bun de la oameni şi locuri, în felul lor gălăgios, umplu cu larma lor fermecătoare aerul de început de septembrie şi dispar, izbucnind în zbor grăbit. Pe urmă, primăvara, se întorc. Unii îşi au cuibul sub streaşina blocului de lângă balconul meu de la bucătărie.
Undeva, ascuns în verdele reînviat, îşi au cuibul câteva păsări de noapte. Trei strigăte diferite sparg în cioburi tăcerea nopţilor.
Cu două zile în urmă, în plină lumină, o pasăre de noapte striga disperată şi se zbătea de pe o creangă pe alta a teiului din faţa balconului de la bucătăria mea. Trecea din tei în salcia bătrână, se întorcea. Credeam că sunt păsări care prind glas doar noaptea. M-am uitat pe fereastră. Jos, câte o pisică dădea târcoale gardului de sârmă, încercând să se strecoare prin el, până la picioarele teiului.
Vecinii au ieşit în balcoane, curioşi.
Era prima dată când vedeam atât de aproape o pasăre de noapte adultă, ziua în amiaza mare, şi i-am admirat frumuseţea severă, mai ales în zbor, anvergura aripilor lungi şi înguste, tivite în nuanţe deschise, moţurile de deasupra ochilor portocalii, închişi parcă între două paranteze, semicercuri albe şi stranii. Ştiind că avem o pisică gestantă în cartier, ne-am gândit că fătase şi pasărea, pe care am crezut-o bufniţă, îi ameninţă puii. Două zile au strigat cele două păsări adulte la geamul nostru. Le răspundea un strigăt ascuţit, pe care nu îl puteam localiza.
Pe urmă, păsările nu au mai strigat ziua. La amiază, un vecin a ieşit câteva minute cu fetiţa, în părculeţul din spatele blocului.
Urmărind traseul strigătului ascuţit, care scăzuse mult în intensitate, l-a localizat. Lipit de peretele garajului, speriat, între frunzele umede şi crenguţele uscate, un pui de pasăre de noapte. Adulţii, de fapt, îndepărtau pisicile din cartier de puiul căzut din cuib. Probabil au abandonat lupta, văzând că nu au nicio şansă de a-l salva.
Vecinul meu l-a prins sub pleoapa camerei telefonului mobil şi mi-a trimis şi mie fotografiile. O păpădie gri cu ochi mari, portocalii.
Nu am ştiut ce să fac. L-aş fi luat în casă, dar ştiam că unele specii de păsări de noapte sunt protejate de lege. Mă temeam să pun mâna pe el, m-am gândit că, dacă ar fi reuşit vreun vecin să îl urce în cuib, în cazul în care l-am fi localizat, poate pasărea adultă nu l-ar mai fi acceptat.
Aşa că, am ales să postez pe Facebook: „Vă rog, un sfat... Avem lângă peretele unui garaj, un pui de pasăre de noapte, care, probabil, a căzut din cuib. Plânge de două zile...” şi fotografiile. Reacţiile nu au întârziat să apară.
Aşteptam un semn.
Dacă ştii să ceri, Dumnezeu îţi scoate în cale Oamenii de care ai trebuinţă. Aşa am primit semnul, odată cu un mesaj de la un student la Medicină Veterinară, care s-a oferit să vină, să vadă cum poate ajuta, măcar cu un sfat, sau să ducă puiul la un cabinet veterinar, cu care am fi vorbit în prealabil.
În timp ce el se grăbea către mine, un alt semn a ajuns înaintea lui. O doamnă a postat un anunţ de la cabinetul veterinar TrioVet: „... în strânsă colaborare cu Garda de Mediu, ajutăm animalele sălbatice rănite să se reintegreze în mediu...”. Un număr de telefon, o speranţă.
Când studentul a ajuns, a sunat la TrioVet şi a cerut sfat. A închis, în aşteptarea unui răspuns, răstimp în care ploaia măruntă se grăbea peste cartier. Puiul scâncea lângă peretele rece al garajului.
Când telefonul a sunat, am ştiut că va fi bine. De la cabinet, trimiteau o maşină ca să ia pasărea. Studentul a aşteptat maşina în faţa blocului, în timp ce vecinii păzeau de pisici, în locul păsărilor adulte. Într-o cutie, pe un prosopel flauşat, un cuib improvizat şi-a purtat puiul cules de asistentul veterinar şi condus până la maşina din faţa blocului.
Am aflat că e ciuf de pădure, numele vine de la ciuful înalt care le maschează fiecare ureche. E sezonul în care învaţă să zboare şi cad din cuiburi.
Am întrebat cât va costa şi ni s-a spus că nu trebuie să mai facem nimic, puiul va fi bine.
După ce maşina a demarat, îl întreb pe student, echipat regulamentar cu mănuşi, cu mască:
-Te întorci pe jos sau iei un taxi?
(Ştiam că stă destul de departe de cartierul nostru)
-Pe jos...
-Ai declaraţie, eşti în regulă, nu?
-Da, fiţi fără nicio grijă...
Mi-a spus că semestrul acesta ar fi studiat păsările, dacă nu era perioada aceasta dificilă şi cursurile s-ar fi desfăşurat ca de obicei. Le studiază şi acum, doar că online.
-Medicină, online..., a spus el cu privirea tristă. Dar e bine şi aşa.
I-am mulţumit, m-am bucurat că va fi un medic cu chemare, nu doar cu trimitere, că are vocaţie şi suflet mare şi sensibilitate. Burniţa şi ne-am luat rămas-bun.
Am postat un update pe Facebook, cu mulţumiri. Un al treilea semn că va fi bine a venit din partea unui fost elev, din prima generaţie căreia i-am predat Limba şi Literatura Română în cariera de dascăl. Îi cunoştea pe cei de la TrioVet şi m-a asigura de profesionalismul lor. A sunat el însuşi, cerând informaţii despre pui: „Acum am vorbit cu unul dintre medici. Pasărea e bine! E sezonul lor de căzut din cuib. E hrănită şi îngrijită şi va fi eliberată în cel mai scurt timp”, precizând că va suporta toate cheltuielile necesare.
Seara, am văzut o fotografie cu declarația cu care studentul la Medicină Veterinară plecase de acasă. Motivul: „... asistenţă pui de bufniţă în pericol...”.
Mi-am dat seama că va fi un medic cu har. Eu nu ştiu dacă aş fi avut curaj să plec de acasă, ca să salvez un pui de pasăre de noapte, din celălalt capăt al oraşului, cu acest motiv pe declaraţie. Un gest de vreo 2.000 de lei, material vorbind... Afectiv, un gest de nepreţuit. „Doamne, bine că l-ai avut în paza Ta și nu l-a oprit nimeni...”, m-am gândit, amuzată şi speriată în acelaşi timp. Şi fericită că, celui care ştie să caute, Dumnezeu îi trimite în cale Oamenii de trebuinţă.
Noaptea, păsările adulte au mai strigat de câteva ori, la fel ca în nopţile de altădată. Poate au ştiut, din cuibul ascuns în verdele bogat al teiului din faţa balconului meu de la bucătărie, că puiul va fi bine. Ciuf(ulici) are noroc. Poate, cândva, se va întoarce în oaza de verdeaţă şi de linişte din cartierul meu.
(Mihaela Arhip)
Ciuf de padure (Asio otus) adult
Nota redacției: Deși nu se află pe lista speciilor deosebit de amenințate sau pe cale de dispariție, ciuful de pădure este în pericol din cauza micșorării habitatului său natural prin extinderea zonelor defrișate și a așezămintelor umane. În România, ciuful de pădure, ca de altfel toate speciile de bufnițe, este protejat de lege, dat fiind numărul de exemplare din ce în ce mai redus.
Medicii de la TrioVet au transmis imagini cu puiul pe care l-au botezat Garofiță:
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
