Născut într-o familie de ţărani şi ajuns general prin merite personale,botoşăneanul a fost un „războinic de fier“ al secolului al-XX-lea, decorat cu cele mai înalte distincţii militare în cele două războaie mondiale.
Sfârşitul său este un mister neelucidat până astăzi, un secret bine păstrat în arhivele NKVD-ului, fostul serviciu secret al URSS. Generalul Gheorghe Avramescu (1884-1945) este un personaj legendar al Armatei Române.
Ridicat prin merite personale pe treptele gradelor militare şi cu pieptul înţesat de cele mai importante decoraţii militare ale vremii, generalul Gheorghe Avramescu a fost un adevărat exemplu de ambiţie, de disciplină şi de umanitate în Armata Română. Un militar pursânge, aşa cum îl descriu contemporanii, conştiincios, „excesiv de corect“, care nu ezita să ofere pâine adversarului învins şi să se opună agresiunilor împotriva civililor din teritoriile ocupate. De altfel, povestea celui supranumit „Tătuca“ de soldaţii aflaţi în subordinea sa poate constitui oricând un subiect de roman sau de scenariu de film.
Deşi a fost o legendă în rândul armatei române, despre viaţa şi activitatea generalului Avramescu se ştiu puţine lucruri. Un specialist botoşănean, însă, doctor în istorie şi şeful Secţiei de Memorialistică de la Muzeul Judeţean Botoşani, Sergiu Balanovici, a reuşit după un efort documentar deosebit să prezinte din punct de vedere ştiinţific o incursiune inedită privind viaţa generalului Avramescu, din copilăria sa şi până la moarte, o lucrare unicat în România.
„De numele generalului Avramescu se leagă eliberarea nordului Bucovinei în 1941, dar şi eliberarea nord-vestului Transilvaniei la 25 octombrie 1944, zi stabilită ulterior ca zi a Armatei Române. Cu toate acestea, subiectul Gheorghe Avramescu a fost tratat până în prezent numai în articole şi studii de mică amploare, menite să lămurească misterul arestării de către sovietici şi al morţii sale în plină campanie militară“, precizează Sergiu Balanovici.
Povestea lui Gheorghe Avramescu începe în mahalaua Botoşaniului, mai precis, pe strada Tălpălăriei nr. 177. Aici, pe 26 ianuarie 1884, se năştea viitorul militar. Era fiul lui Vasile şi al Aglaei Avramescu, care, aşa cum arată registrele Primăriei, erau de meserie cultivatori, iar tatăl era analfabet. Cu toate că părinţii şi apropiaţii erau cultivatori fără prea multă ştiinţă de carte, au făcut tot posibilul ca micuţul Gheorghe să iasă din lumea mahalalei. Fără să se cunoască exact sacrificile materiale făcute de părinţi, Gheorghe Avramescu a fost înscris la un liceu de elită al Botoşaniului, dar şi al întregii Moldove.
„Familia s-a străduit să-i ofere condiţii optime de instruire, Gheorghe Avramescu absolvind, în anul 1906, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din Botoşani, Liceul «A.T. Laurian»“, scrie, în lucrarea „Gheorghe Avramescu“, istoricul Sergiu Balanovici.
Tânărul fiu de cultivator a fost un elev silitor, de elită al liceului. Semnificativă este următoarea statistică: în clasa în care învăţa viitorul general, din 44 de elevi înscrişi în anul V de şcoală au promovat clasa a VIII-a doar 22 de şcolari, printre care şi Avramescu. La acest liceu botoşănean, Avramescu a urmat opt ani de studiu, patru de gimnaziu şi patru de liceu.
„În timpul anilor de liceu, Gheorghe Avramescu s-a dezvoltat într-un climat auster, guvernat de reglementări care astăzi ar părea extrem de dure. Potrivit deciziilor consiliului profesoral din perioada anilor 1901-1905 şi prevederilor Regulamentului Şcolar, elevilor le era permisă fecventarea reprezentaţiilor teatrale, a «locurilor de preumblare» şi a grădinilor publice numai în prezenţa părinţilor sau a înlocuitorilor legali“, arată Sergiu Balanovici.
Tânărul fiu de cultivator a fost un elev silitor, de elită al liceului. Semnificativă este următoarea statistică: în clasa în care învăţa viitorul general, din 44 de elevi înscrişi în anul V de şcoală au promovat clasa a VIII-a doar 22 de şcolari, printre care şi Avramescu. La acest liceu botoşănean, Avramescu a urmat opt ani de studiu, patru de gimnaziu şi patru de liceu.
„În timpul anilor de liceu, Gheorghe Avramescu s-a dezvoltat într-un climat auster, guvernat de reglementări care astăzi ar părea extrem de dure. Potrivit deciziilor consiliului profesoral din perioada anilor 1901-1905 şi prevederilor Regulamentului Şcolar, elevilor le era permisă fecventarea reprezentaţiilor teatrale, a «locurilor de preumblare» şi a grădinilor publice numai în prezenţa părinţilor sau a înlocuitorilor legali“, arată Sergiu Balanovici.
Totodată, portul uniformei erau obligatoriu, iar plimbările după ora 21.00 erau interzise elevilor. În acest climat de ordine şi disciplină a început Gheorghe Avramescu să îndrăgească spiritul cazon. Mai mult, tânărul elev participă şi la numeroase activităţi sportive, fiind un adevărat as al luptelor libere şi câştigând numeroase concursuri. De altfel, aşa cum arată contemporanii săi, va avea mereu un fizic de invidiat.
După terminarea liceului, tânărul Avramescu alege să meargă la o şcoală militară, deşi nu are obârşie aleasă. Beneficiază şi de un context favorabil, Armata Română având un mare deficit de ofiţeri de carieră. Mai precis, Guvernele României de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au lăsat armata pe plan secund, atât ca dotări, cât şi ca salarii. Este sugestivă, în acest sens, afirmaţia prim-ministrului Dimitrie A. Sturdza din 1903, care constata că „Armata nu rentează“.
În acest climat, în care un sublocotenent câştiga mai puţin decât un zidar, aşa cum preciza în memoriile sale Gheorghe Tătărăscu, tânărul Avramescu decide să urmeze o carieră militară.
„Era o chestiune de vocaţie probabil. Simţea că asta vrea să facă. Este acea chemare a fiecărui om pentru o meserie, o carieră“, spune Sergiu Balanovici.
Astfel, Gheorghe Avramescu a urmat cursurile Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie de la Bucureşti, pe care a absolvit-o, în 1908, cu gradul de sublocotenent.
În unităţile în care a servit la începutul secolului al XX-lea, Gheorghe Avramescu a făcut o impresie foarte bună. Era descris ca un instructor foarte bun, ca un comandant inimos şi un om cu simţul datoriei.
„Disciplina, educaţiunea şi instrucţiunea plutonului său nu a lăsat nimic de dorit. A format cadre inferioare prea bune în şcoala companiei. Are multă grijă pentru hrana şi păsurile soldatului“, spunea locotenent-colonelul Gafencu, în 1909, despre Avramescu.
La rândul său, locotenent-colonelul Ghidionescu nota despre tânărul ofiţer, cu ocazia manevrelor din 1910: „Un ofiţer eminent, sub toate raporturile“. În aceste condiţii, Avramescu a avansat destul de repede, fiind înscris inclusiv la Şcoala Superioară de Infanterie în 1911. Primul test al focului pentru Avramescu a avut loc în timpul Războaielor Balcanice, în campania din 1913, când a fost propus pentru decorare cu „Coroana României“. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în timpul campaniei din 1916, Gheorghe Avramescu s-a evidenţiat pe câmpul de luptă din Dobrogea.
Calaici, Mulciova, Perveli şi Muratan, unde a fost şi rănit. După numai o lună de spitalizare, revine pe front şi participă la bătălia pentru Bucureşti, dar şi la asigurarea retragerii în Moldova. În acele vremuri grele, Avramescu a fost remarcat de superiori pentru eroismul şi priceperea tactică. Colonelul Ioan Tarnoschi, un veteran al Războiului de Independenţă, nota:
„Conduita lui a fost vrednică de toată lauda. În toate împrejurările extrem de grele prin care a trecut Brigada 40, batalionul căpitanului Avramescu a fost mai mult decât la înălţimea datoriei“.
De altfel, datorită calităţilor de comandant şi de militar dovedite în teatrele de operaţiuni, Avramescu a fost decorat cu Ordinul „Steaua României“, clasa a V-a şi avansat la gradul de maior. Mai mult, în 1918, la finele războiului, Avramescu a fost numit la Statul Major al Diviziei 1 Vânători şi a fost înscris la Şcoala Superioară de Război.
Pe scurt, Avramescu era deja o mică vedetă în armată, care impresiona prin disciplină, inteligenţă şi o pricepere deosebită în pregătirea soldaţilor pentru luptă. De altfel, pe tot parcursul perioadei interbelice, Avramescu a avansat constant pe scara gradelor militare: locotenent-colonel în 1923, şef de stat major al Diviziei 10 Infanterie în 1923. În cele din urmă, la 8 iunie 1940, este înaintat la gradul de general de divizie.
La momentul intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial alături de Germania, generalul Gheorghe Avramescu era la comanda Corpului de Munte, o unitate de elită a armatei. S-a distins în luptele pentru eliberarea Bucovinei de Nord, în iulie 1941, şi a primit cele mai înalte distincţii militare româneşti şi germane, mai precis Ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a şi „Crucea de fier“ clasele II şi I. Deşi nu a fost de acord cu decizia mareşalului Ion Antonescu privind trecerea Nistrului, generalul Avramescu a respectat ordinele şi a forţat linia fortificată „Stalin“.
S-a evidenţiat în luptele de la Marea Azov, contribuind decisiv la înfrângerea Armatelor a 9-a şi a 18-a sovietice. A condus apoi operaţiunile din prima linie de la Feodosia şi a contribuit decisiv la cucerirea Sevastopolului în 1942. Drept urmare a fost din nou decorat. Mai mult, a eliminat cu o pricepere şi un curaj fantastice divizia 109 puşcaşi a armatei sovietice, luând peste 10.000 de prizonieri. Toate aceste succese i-au sporit faima şi au sporit legendele care se croşetau în jurul său.
Dar, mai presus de reuşitele militare, Avramescu era deosebit de iubit de soldaţi. Îi spuneau „Tătuca“, pentru grija pe care o avea faţă de trupe. Era mereu printre ostaşi şi îi îmbărbăta.
„Dinamic, autoritar şi exigent, Avramescu a ştiut în egală măsură să fie apropiat de oameni, să le asculte păsurile, să-i sfătuiască şi să-i încurajeze.(...) el a introdus omenia în actul de comandă. Transformând-o într-o forţă motrică a obţinerii succesului“, scria Sergiu Balanovici în „Generalul Gheorghe Avramescu“.
Sugestivă în acest sens este povestea profesorului Aurel State care, ajuns în 1942 pe front, l-a cunoscut pe Avramescu înaintea bătăliei de la Sevastopol.
„Într-o zi se opriseră în livadă, fără vâlvă, ca nişte excursionişti câţiva ofiţeri superiori din Corpul de Munte, cu generalul comandant (n.r. – Avramescu), un om care nu semăna cu nici un general, ci mai curând cu un fermier de treabă iubit de toţi din jur şi respectat în unicitatea lui într-atât încât protocolul militar era lăsat cu grijă de-o parte“, preciza profesorul.
De altfel, generalul obişnuia să fumeze ţigări „Naţionale“ cu ostaşii, îmbărbătându-i şi oferindu-le mâncare şi daruri. De asemenea, era un fapt cunoscut că generalul oprea maşina în care se deplasa pentru a le oferi pâine şi alimente ucrainenilor sau ruşilor flămânzi.
Generalul Gheorghe Avramescu a fost urmărit şi supravegheat pas cu pas de Siguranţa Statului în perioada 18 noiembrie-13 decembrie 1943. Totul a început de la reţinerea lui de a continua lupta dincolo de Nistru.
„Printre generalii care comandă pe frontul rusesc şi care nu sunt de acord cu Mareşalul Antonescu pentru continuarea războiului dincolo de Nistru, se află şi Avramescu, Racoviţă şi Ciupercă“, nota colonelul Marinescu.
Mai mult, un informator al Siguranţei preciza că fostul deputat liberal Petre Ghiaţă ar pune la cale un complot din care ar face parte şi Avramescu: „Amicii domnului Ghiaţă sunt de părere că la pace va fi nevoie de organizarea tuturor luptătorilor, care să formeze o mare mişcare şi care să fie condusă de un general viteaz, cum ar fi generalul Avramescu“.
O altă acuzaţie adusă lui Avramescu era faptul că soţia sa, Adela Avramescu, l-ar fi împins să aibă legături strânse cu Mişcarea Legionară. Cu atât mai mult cu cât ginerele lui Avramescu, Ilie Vlad Sturdza, era fiul unui ministru din guvernarea legionară şi adept al mişcării. Oamenii din jurul său spun că Adela Avramescu, poreclită de cunoscuţi „talpa iadului“, îl influenţa decisiv pe general. Tocmai de aceea se credea că simpatiile legionare ale soţiei, ale fiicei sale, Felicia, şi ale ginerelui Sturdza, ar fi influenţat anumite decizii şi orientări ale generalului.
Siguranţa şi informatorii nu au găsit însă dovezi care să-l poată incrimina, mai ales că generalul s-a ţinut mereu departe de viaţa politică. Cu toate acestea, după 1944, odată cu schimbarea orientării statului român către o alianţă cu URSS, aceste bănuieli par să-i fi compromis soarta lui Avramescu.
După ce a organizat apărarea României în faţa contraofensivei sovietice, apărându-se pe linia Iaşiului, generalul Gheorghe Avramescu s-a trezit, după 23 august 1944, că România a întors armele, iar vechii duşmani i-au devenit aliaţi. În noul context politic, Avramescu ajunge comandant al Armatei a 4-a şi împreună cu noii aliaţi ruşi purcede la eliberarea Transilvaniei de Nord. Urmează campaniile din Ungaria şi din Cehoslovacia. Se distinge în lupte şi este apreciat, cel puţin oficial, de comandanţii ruşi. Generalul Avramescu era aproape de pensionare, dar datorită capacităţilor sale era ţinut pe front. Continuarea războiului pentru Avramescu a fost însă fatală.
Aceiaşi ruşi care-l lăudau în declaraţiile oficiale pentru calităţile şi umanitatea sa aveau să-l elimine de pe scena istoriei în urma unor bănuieli referitoare la legăturile sale cu Mişcarea Legionară şi, implicit, posibilitatea ca generalul să devină un adversar de temut în calea comunizării României.
Bănuielile legate de relaţiile lui cu Mişcarea Legionară au redevenit de actualitate. Mai precis, şeful Statului Major al Armatei a 4-a, generalul Nicolae Dragomir, îl bănuia pe Avramescu că a înlesnit dezertarea la inamicul german a ginerelui său, Ilie Vlad Sturdza, care a lucrat ca translator la comandamentul Armatei a 4-a. Sturdza, fost membru al Mişcării Legionare, a trecut frontul alături de alţi lideri ai mişcării şi s-a stabilit la Viena, unde se formase un guvern de exil al legionarilor, pro-german, condus de Horia Sima.
Aceste bănuieli au fost agravate şi de un alt incident. Căpitanul în rezervă Ion Sân-Georgiu, un legionar cunoscut pentru activitatea sa, fusese prins când încerca să treacă la inamic şi predat Armatei a 4-a sub semnătura comandantului Avramescu. Cu toate acestea, după doar câteva zile, Sân-Georgiu era liber şi îndemna, la Radio Viena, trupele româneşti să treacă frontul la inamic pentru a lupta împotriva bolşevicilor. Generalul Nicolae Dăscălescu, comandant al Corpului II Armată, era nedumerit de modul în care a scăpat Sân-Georgiu şi i-a trimis generalului Avramescu un raport în care cerea investigarea situaţiei.
Acest raport a ajuns la generalul Dragomir, care avea deja bănuieli în privinţa ajutorului oferit de generalul Avramescu foştilor legionari. Au început demersuri rapide, ţinute în cel mai mare secret, pentru pensionarea lui Avramescu. Colonelul Ion Grosu a raportat la Şeful Marelui Stat Major, Constantin Sănătescu, bănuielile şi dovezile strânse de generalul Dragomir contra lui Avramescu, acuzat de trădare şi pactizare cu inamicul. Întrebat cum ar putea fi rezolvată situaţia, colonelul Grosu a venit cu o propunere.
„Grosu a exprimat, conform celor convenite cu Dragomir şi Vătămanu, părerea că Avramescu ar trebui eliberat din funcţie pe motive medicale şi rechemat în ţară“, precizează Sergiu Balanovici în cartea sa „Generalul Gheorghe Avramescu“.
În jurnalul său, generalul Constantin Sănătescu dă glas temerilor ofiţerilor care se aflau cu Avramescu în Cehoslovacia.
„Are o atitudine foarte suspectă. Merge singur pe front, îşi are toată familia la postul de comandă, şi familia sa este recunoscută ca legionară, apoi, mai grav, a lăsat să treacă frontul la germani pe un legionar înfocat“, scria Sănătescu despre cele aflate de la ofiţerii de pe front.
În cele din urmă, s-a luat decizia ca generalul Avramescu să fie trimis acasă şi pensionat. Acesta pleacă la Brăila şi se pregăteşte pentru pensionare în ianuarie 1945. Era o încercare a ofiţerilor români să muşamalizeze scandalul care, dacă ar fi ajuns la urechile aliaţilor ruşi, ar fi luat o întorsătură gravă pentru generalul român.
Cu toate aceste precauţii, NKVD-ul, serviciul secret al URSS, intrase deja în posesia acestor informaţii, iar Avramescu a fost chemat pe front cu insistenţă de generalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean. Acesta solicita rechemarea lui Avramescu pe front la 30 ianuarie 1945.
„Lipsa generalului Avramescu la Armata a 4-a se manifestă prin slăbirea capacităţii combative“, îi scria acesta lui Sănătescu.
Toată această mascaradă era de fapt un simulacru organizat de NKVD. Din nefericire, românii au cedat şi l-au trimis pe Avramescu la ruşi. Mai precis, pe 2 martie 1945, Avramescu a fost chemat de urgenţă la comandamentul sovietic de la Tisovec, în Cehoslovacia. Cu Avramescu au mai mers doi ofiţeri şi gărzile de corp. I s-a comunicat că va pleca cu generalul Dragomir şi ruşii la Bucureşti, pentru a primi o funcţie deosebită. Odată ce Avramescu s-a urcat în maşina rusească, în care în mod ciudat nu l-a mai însoţit niciun român, nu s-a mai ştiut nimic de el.
A doua zi, Adela Avramescu primea de la soţul ei o scrisoare lacunară prin care i se cerea să plece cu un corp rusesc către Sibiu pentru a se întâlni cu el. Alături de Adela Avramescu, a mai plecat şi fiica sa, Felicia.
„Draga mea, întrucât eu şi Dragomir ne continuăm drumul spre Bucureşti, unde vom primi posturi politice, tu împreună cu toţi ai noştri veniţi imediat la Bucureşti“, scria generalul în ultima scrisoare către soţia sa.
Oficial, Avramescu a murit pe 3 martie 1945, în urma unui atac al aviaţiei germane, care a surprins maşina în care se deplasa pe o şosea din Ungaria. În urma cercetărilor făcute în URSS zeci de ani mai târziu de nepotul său, Paltin Sturdza, a reieşit că Avramescu, în mod curios, a fost singurul pasager care a rămas în maşină şi nu s-a ferit de atacul avionului german. A fost lovit de un glonţ în cap, prin parbriz. Cel puţin asta reiese din raportul oficial al lui Lavrenti Beria, şeful NKVD, realizat pe 23 martie 1945.
Cazul dispariţiei generalului Avramescu este încă un mister pentru istorici, care aşteaptă ca deschiderea unor dosare din arhivele NKVD să aducă lumină asupra morţii acestuia.
Fiica s-a sinucis, nepotul, anchetat de DNA Pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi în care generalul Gheorghe Avramescu a murit în condiţii suspecte, soţia şi fiica sa au fost arestate de NKVD. Felicia, fiica generalului şi soţia lui Ilie Vlad Sturdza, s-a sinucis chiar în acea zi. Fiul ei, Paltin Sturdza, în vârstă de numai 11 luni, a fost ţinut de NKVD în arest o perioadă, alături de bunica Adela Avramescu, după care a fost încredinţat unor rude. Adela avea să fie deportată în Siberia şi va reuşi să revină în România, după 11 ani de gulag.
Paltin Sturdza reuşeşte să emigreze în Occident, la sfârşitul anilor ’60 şi să-şi întâlnească tatăl în Spania. După Revoluţia din 1989, Ilie Vlad Sturdza şi Paltin Sturdza revin în România şi încearcă să-şi recupereze o parte din averea confiscată de comunişti. După ce Ilie Vlad Sturdza moare în 2002, procesele de recuperare sunt preluate în totalitate de Paltin, care ajunge implicat într-un dosar de corupţie instrumentat de DNA, alături de Viorel Hrebenciuc, fiind chiar arestat pentru o perioadă. (Sursa: Adevărul)
