După 14 ani de fotbal și peste 60 de selecții la națională, Andreea privește spre viitor. Un viitor în haina militară, cu grade de ofițer.
După o zi lungă de instrucție, Andreea Corduneanu își dă jos bocancii și se încalță cu ghetele de fotbal cu crampoane, gata pentru un nou antrenament.
Andreea este soldat, din aprilie, încadrată pe funcția de radiotelefonist la Compania 361 Comunicații, din cadrul Brigăzii 81 Mecanizată General Grigore Bălan din Bistrița:
Sunt detașată aici de câteva luni, de la Batalionul 202 Apărare CBRN General Gheorghe Teleman din Huși, unde am lucrat pe funcția specialist calculatoare și echipamente periferice.
S-a mutat de la Huși la Bistrița pentru a-și putea continua cariera sportivă, începută la 13 ani. De loc din Botoșani, Andreea a fost de mică o fire sportivă și băiețoasă, care a cochetat cu handbalul sau atletismul, până să aibă curaj să le spună părinților că vrea să devină fotbalistă.
În Botoșani nu exista un club sportiv unde eu, ca fată, să pot face performanță. La acel moment, nici nu știam că există fotbal feminin în România. Am aflat cumva din întâmplare că la Cluj este cea mai bună echipă din țară, campioana României la fotbal feminin
, Andreea Corduneanu.
Și-a rugat părinții să o ducă la Cluj-Napoca unde, după câteva zile în probe, antrenorul i-a propus să se mute, să stea la cămin și să-și continue școala departe de casă.
Aceasta mai adaugă:
Așa am început clasa a VII-a la Liceul Sportiv din Cluj, unde am și terminat clasa a XII-a. Am performat, în prima perioadă, ca junior la Clubul Olimpia Cluj, unde m-am format ca fundaș central. Mi-a plăcut atât de mult, încât n-am simțit că fac sacrificii atât de mari, crescând departe de familie, intrând într-o disciplină care includea cantonamente, școală și deplasări pentru meciuri. Am fost conștientă că trebuie să dau tot ce am mai bun pentru a-mi construi o carieră. Fusese visul meu de mic copil.
După terminarea liceului, a fost admisă la Facultatea de Educație Fizică și Sport din Cluj-Napoca.
Mi-am dorit să-mi termin studiile, am făcut și modulul pshihopedagogic, poate voi vrea vreodată să lucrez ca profesor de sport.
Începuse să joace deja la echipa de senioare de la 15 ani, fiind convocată și în lotul naționalei U-17 și U-19. A jucat și la echipe din străinătate o perioadă, pentru că a simțit că se plafonează și și-a dorit să o schimbare:
Câștigasem, ani la rând, campionate naționale și cupe ale României. Așa am ales să joc în Elveția, țară care are o echipă puternică de fotbal feminin. Eu am jucat la un club de liga a doua, însă nivelul era cel de liga întâi din România,
povestește Andreea.
A găsit condiții bune, oameni foarte deschiși, care ofereau respectul cuvenit acestui sport, ceea ce în România, în continuare, nu prea se întâmplă. În urma unei accidentări, după șase luni jucate în Elveția, din cauza problemelor cu asigurarea medicală, a fost nevoită să se transfere la un alt club de fotbal, de data aceasta în Ungaria.
A fost o schimbare benefică, Ungaria are la rândul său echipe puternice și condiții pe măsură. Ca un exemplu, aveam aceleași condiții ca echipa de băieți care juca în liga întâi, aceeași bază sportivă, aceleași terenuri la standarde înalte. Din păcate, în România poți juca și pe un teren cu iarba până la genunchi și nu pare să-i pese nimănui,
transmite Andreea.
Pentru a citi articolul întreg click aici: https://presamil.ro/cu-mingea-la-picior-si-cu-arma-la-piept/
