Ziua de joi din Săptămâna Mare este cunoscută drept Joia Mare. În această zi, se prăznuiește spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina cea de Taină, la care s-a instituit Taina Sfintei Împărtășanii (Euharistia), rugăciunea din gradina Ghetsimani și prinderea Domnului de către farisei, potrivit Agerpres.
În Joia Mare, dimineața, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească. Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă și cusute cu negru, conform site-ului www.crestinortodox.ro. Tot acum se duce la biserică pâine, care va fi sfințită de preot, stropită cu vin și împărțită enoriașilor în noaptea de Înviere. Se spune că din Joia Mare nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se bate toaca. În majoritatea gospodăriilor românești, Joia Mare este ziua dedicată copturilor pascale și înroșirii ouălor, simbol al Sărbătorii Sfintelor Paști. Se spune că ouăle înroșite în această zi nu se strică niciodată. Joia Mare este ultima zi din Postul Mare în care se fac slujbe pentru sufletul morților. Se crede că în noaptea dinainte de Joia Mare, se deschid mormintele, iar sufletele morților se întorc la vechile lor locuințe, unde rămân până în sâmbăta dinainte de Rusalii. Oamenii aprind focuri în curți, pe dealuri sau în cimitire, pentru ca aceștia să aibă lumină și căldură. Aprinderea acestora reiterează focul pe care l-au aprins slujitorii lui Caiafa în curtea arhierească, pentru a se încălzi, atunci când Iuda l-a vândut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfântul Petru, atunci când s-a lepădat de Hristos.
Femeile duc la biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine și fructe și, după ce sunt sfințite, se împart pentru sufletul celor duși pe lumea cealaltă. Se obișnuiește să se dea de pomană apă, fie se aruncă pe mormânt o găleată de apă, fie se duce apă la femeile mai bătrâne. Se spune că nu e bine să speli rufe în această zi, pentru că la morți, în loc să ajungă pomana, se duce apa murdară de la spălat.
Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră sau Joimărița. Joimărița sau Joimărica este un personaj întâlnit doar în mitologia românească. Conform site-ului mai sus menționat, a fost, la origini, o zeitate a morții, care supraveghea focurile din Joia Mare, dar ulterior a devenit un personaj justițiar, care-i pedepsește pe cei leneși. Până în această zi, gospodinele trebuie să termine torsul și țesutul de frica Joimăriței. Personajul este întruchipat, simbolic, de o femeie urâtă și puternică, deghizată într-o vrăjitoare rea, care poartă cu ea o serie de instrumente: o găleată cu jăratic, un clește, un ciocan, un cuțit, un vătrai, un sac cu cenușă etc. Ea le arde degetele și mâinile fetelor leneșe, le pârlește părul și unghiile și dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.
Se spune că Joimărița vine să vadă ce a lucrat fiecare. Nici bărbații nu scapă de pedepse, dacă au fost leneși și gospodăria nu arată așa cum ar trebui. În cazul în care Joimărița găsește pe cineva dormind, acela va fi leneș tot anul. În unele zone, o femeie bătrână merge pe la casele cu fete tinere pentru a îndeplini tradiția, dar în alte zone, cete de copii, unși pe față cu negreală, merg să le îndemne pe fete la lucru: “Câlții / Mâlții / Toarse câlții; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate țolul să ți-l văz! / Și de-l ai, / Să te-nduri și să ne dai / Cele ouă-ncondeiate / De acolo din covate”. Pentru a scăpa de pedeapsă, gazdele trebuie să le dea copiilor ouă. O altă formă de manifestare a Joimăriței o reprezintă strigăturile peste sat. Originar din zona Ardealului, acest obicei era de fapt o denunțare satirică a abaterilor din anul anterior, cu un important rol moralizator. Seara, credincioșii merg la biserică pentru a asista la slujba celor 12 Evanghelii. În tradiția populară, se crede că fetele trebuie să-și pună 12 dorințe pe un fir de ață, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie citită de preot. După Înviere, se dezleagă cele 12 noduri pentru ca dorința să se împlinească, iar ața se pune sub pernă și tinerele își vor visa, astfel, ursitul. În sudul țării se păstrează și obiceiul ca bunicile să spele picioarele copiilor din familie.
