De-a lungul anilor a revenit constant pe scena de la Botoșani. A cântat alături de orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, sub bagheta celor mai cunoscuți dirijori români: Tiberiu Oprea, Cristian Oroșanu, Petronius Negrescu, Bogdan Chiroșcă, Ilarion Ionescu-Galați, Matei Pop.
Foarte rar, în prezentarea unui artist, se pot regăsi astfel de cuvinte: ”Premiul 1 și Marele Premiu la toate olimpiadele naționale la care participă”. A câștigat selecția națională ”Eurovision Young Musicians” în finala de la Lucerna, Elveția. A absolvit, la București, Universitatea Națională de Muzică și a continuat la Conservatorul Național Superior din Paris. Astăzi activează în cadrul Operei Naționale din București, dar predă și la Universitatea de Muzică din Cluj-Napoca.
Vineri, 10 decembrie, Octavian Lup a fost din nou aplaudat de melomanii din Botoșani. Sub bagheta dirijorului Radu Popa, a interpretat Concertul pentru violoncel și orchestră, în la minor, op. 159, de Robert Schumann.
Soarta Concertului… nu diferă prea mult de cea a compozitorului. Cât a trăit, se spunea despre Schumann că scrie o muzică stranie, fără formă, anarhică. În ciuda faptului că tot ce făcea Schumann era strâns legat de poezie, pictură, estetică. Un compozitor repudiat de societate, ajuns pe marginea prăpastiei, un om de o sensibilitate și o capacitate artistică uriașă. A compus Concertul pentru violoncel și orchestră… în doar două săptămâni, însă lucrarea nu a fost niciodată interpretată în timpul vieții lui Schumann. Acordurile s-au auzit prima dată la patru ani de la moartea compozitorului, când se împlineau și 10 de când fusese compus.
De fiecare dată când se află pe scenă, Octavian Lup e una cu violoncelul. Impresia este că, dacă arcușul încremenește, Octavian Lup continuă să cânte. Muzica trece întâi prin trupu-i și apoi se face auzită. Și felul în care își cuprinde instrumentul, parcă una cu inima, și retragerea înlăuntru cât să construiască acolo sunetul, mișcarea corporală și expresivitatea prin care pare că își traduce sieși notele, toate se năpustesc asupra publicului într-un iureș muzical atât de puternic, și totuși atât de cald.
-Mai țineți minte a câta oară vă aflați la Botoșani?
-Nu, dar cred că prima dată am ajuns la Botoșani în anul 2006. Eram student în anul I de facultate. Alte orchestre nu știau de existența mea și, ca orice tânăr aflat la început de drum, am fost foarte entuziasmat de acel prim concert și a avut un foarte mare impact pentru mine acea invitație. Pentru că până la urmă, fiind solist, poate fi vârful cel mai înalt pe care îl poate atinge un artist. Și Filarmonica din Botoșani mie mi-a dat această șansă. Drept pentru care astăzi, la despărțire, le-am reamintit colegilor din orchestră că au fost primii care m-au invitat, care mi-au dat posibilitatea să fiu solist. Iar eu nu o să uit asta niciodată. Chiar dacă între timp lucrurile au evoluat și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să ajung și prin alte părți, totuși Filarmonica din Botoșani are un loc special în inima mea.
-Intenția noastră, atunci când scriem despre un concert sau despre un artist, este să fim o punte între dumneavoastră și public. Melomanii să înțeleagă actul artistic produs pe scenă, în toate aspectele sale. De aceea vom mai poposi aici, întrebându-vă: cine poate fi solist? Pentru că solistul nu este omul din orchestră care într-o zi trece alături de dirijor. Cum este acest drum? Te face cineva solist sau devii solist?
-Nu știu dacă e neapărat vorba despre un drum care să treacă prin orchestră și care să te ducă spre partea solistică. Uneori se întâmplă și așa. Alteori, soliștii sunt soliști prin prisma pregătirii pe care o au, fără să cânte mai întâi în orchestră, ci ajung să fie renumiți la nivel național sau internațional prin concursuri câștigate, de exemplu.
Ce trebuie să știe publicul… Aud mereu întrebarea asta: te naști solist sau devii solist? Și răspunsul e cumva din ambele părți. Sigur că poți ajunge la performanțe remarcabile și când nu ai toate verigile necesare lanțului care trebuie să existe atunci când vine vorba de solistică. Dar, după părerea mea, trebuie să existe ceva cu care Dumnezeu te aduce în lume. Ceva în plus în felul tău de a fi, de a simți, intensitatea emoțiilor, capacitatea de a le transcende către public. Toți le avem, dar se și educă. Sunt unii oameni care au un dat de la Dumnezeu să facă lucrul acesta, fără prea mult efort.
Mergând în direcția opusă, nici nu poți să ajungi solist doar cu acest dat. Adică Enescu spunea: 99 la sută muncă, 1 la sută talent. Și, practic, să poți ajunge un solist consacrat este nevoie de o muncă asiduă, de foarte multă suferință uneori, de experiență și de disciplină, acea autodepășire pe care toți oamenii ar trebui să o urmărească, și de gena asta care are o imagine specială și pe care o dă Dumnezeu în dar, să o poată oferi spre folosul celorlalți.
-Ați cântat la Botoșani alături de mulți dirijori, de la Tiberiu Oprea, Bogdan Chiroșcă, Matei Pop la Ilarion Ionescu-Galați, Cristian Oroșanu, dar și cu regretatul Petronius Negrescu. Ce rol are dirijorul în această ”ecuație”? Este o diferență dacă, de pildă, astăzi cântați Ceaikovski, ”Variațiuni pe o temă rococo” - pentru că e lucrarea pe care dvs. ați interpretat-o cel mai des pe scena de la Botoșani -, iar data viitoare cu Cristian Oroșanu? E un cu totul alt concert?
-Da.
-De ce? Ne-am referit doar la dirijor, dar probabil că și orchestra se situează în aceeași paradigmă.
-Desigur, și orchestra. Dar nici eu nu cânt la fel. Dacă am de cântat de zece ori un concert, eu îl cânt în zece feluri. Și asta nu pentru că îmi propun. Ci pentru că, la momentul respectiv, emoțiile care îmi vin, care sunt dinamice, și care nu au o formă sau un șablon, îmbracă alte conotații de fiecare dată. Și asta este de fapt special și frumos totodată în muzică și în ceea ce facem noi.
-Și dirijorul?
-Dirijorul trebuie să aibă capacitatea să transpună emoțiile mele orchestrei și să le transmită mai departe orchestrei. Pe lângă faptul că dirijorul este un partener care pune la rândul său umărul în a conduce partea pe care eu o cânt. Eu nu sunt, ca solist, un fel de tiran care cântă și ceilalți trebuie să cânte după mine și să mă acompanieze. Nu. Trebuie să fie tunelul săpat din două părți. Eu, ca solist, mă subordonez dirijorului și orchestrei. E adevărat că asta este o mentalitate mai nouă și că în trecut nu exista așa ceva, adică solistul era suveran. Dar mie îmi place să acompaniez, îmi place să primesc intrări de la dirijor, să conducă dirijorul la un moment dat, iar eu să ascult și să mă pliez.
Așadar dirijorul, indiferent de numele lui, trebuie să creeze alături de solist această emulație alături de solist care să creeze actul interpretativ viu și organic pentru public.
-Se întâmplă vreodată să nu existe afinitate între dirijor și solist, chiar dacă vorbim despre doi profesioniști desăvârșiți?
-Da! Și atunci se ajunge la momentul compromisului. Când simți că omul de lângă tine nu are aceeași rațiune pe care o ai tu când cânți, nu are aceleași emoții. Se schimbă și tempo-urile uneori, se schimbă modul de a fraza… La mica înțelegere, fiecare lăsăm de la noi și ajungem la un consens. Pentru că viața de artist presupune o bună comunicare și capacitatea de a fi umil și de a înțelege că, chiar dacă ai găsit adevărul, e adevărul tău. Care poate sau nu să fie împărtășit și acceptat de către ceilalți. Și asta este, iarăși, o latură care mie îmi face foarte mare plăcere. Faptul că pot să mă dezvolt și social, prin prisma ideii că învăț alte metode de a cânta, alte opțiuni, alte moduri de a vedea piesa respectivă.
-Este prima dată când cântați la Botoșani acest Concert pentru violoncel și orchestră, în la minor, op. 129, al lui Schumann, deși alături de alte orchestre l-ați interpretat de nenumărate ori.
-Concertul lui Schumann este foarte aproape de sufletul meu pentru că este un compozitor care are această abilitate de a ajunge în cele mai profunde dimensiuni ale sensibilității. Și nu mă refer aici la acea vulnerabilitate…
-…deși era și vulnerabil!
-Bineînțeles! Ci mă refer la sensibilitatea aceea pură și romantică, și care are legătură cu conexiunea dintre oameni, cu iubirea, cu cele mai nobile, calde sentimente. Bineînțeles, și cu reversul medaliei, cu frustrarea, cu suferința, cu angoasa…
-Un om foarte cu foarte multe contradicții, de toate felurile, și sufletești, și umane, și sociale…
-Exact! Trăite la intensitate maximă.
-Se și spunea că întreaga muzică a lui Schumann era un haos, nefiind percepută la acea vreme deloc bine. Astăzi cum este primit de către artiști acest Concert?
-Eu înțeleg foarte bine ce scrie el acolo. Și chiar dacă nu are sens, la o primă vedere, pentru oamenii care, de exemplu, au nevoie de timpul întâi măsură, asta este un fel de lege nescrisă a muzicienilor, timpul întâi dă cumva siguranța măsurii și oamenii din orchestră știu să acompanieze mai ușor dacă este acolo. De pildă, în începutul concertului de Schumann el lipsește și el se petrece pe contratimpi, pe sincope, pe nisipuri mișcătoare și solistul e singurul care are o fluență în discursul lui și asta aduce un plus de originalitate.
-Se mai spune despre muzica lui Schumann - și în special la concertul acesta - că el nu scrie pentru solist acele părți de virtuozitate, pe care noi, ca public, le căutăm… Lui Schumann nu îi plăcea zona asta de virtuozitate a solistului. Nu creează asta un soi de frustrare?
-Nu, pentru că la Schumann compensează nevoia de a compune din experiențele vieții. Și dacă cineva îți spune ceva din experiența lui de viață este mai puternic decât orice teorie sau decât orice construcție făcută pentru a impresiona, de pildă. E mult mai impresionant să vorbești despre un om sincer care îți vorbește despre viața lui, despre cine este el, decât să vorbești cu cineva care are o falsitate construită pe supozițiile altora. Și la muzica lui Schumann se poate vedea clar persoana lui, se pot vedea trăirile lui și nu ceea ce se întâmpla în vremea lui. Nu era deloc interesant ce făceau ceilalți compozitori, nu era interesat să scrie spectaculos, să ia ochii. Este pur și simplu ceea ce îi dictează inima, ceea ce simte: durerea lui, plânsul lui, râsul lui, iubirea lui…
-Mai avea forța de a merge mai departe într-o vreme în care în jurul lui se anunța că, odată cu Schumann, se sfârșește muzica?
-Nu știu nici cât de mult a avut puterea de a merge mai departe, atâta timp cât la un moment dat a vrut să se sinucidă, a făcut chiar un gest necugetat aruncându-se în Rin. L-au pescuit de acolo doar pentru a reuși să termine Concertul lui Schumann… Însă important este că are capacitatea de a transmite emoții și stări pe care nu le regăsim des. Și pentru mine e foarte important să reușesc să mă contopesc cu compozitorul și să pot spune o poveste atunci când încep să cânt. Chiar dacă nu știu exact la ce s-a gândit el când a scris, eu spun o poveste…
-Și pentru că am ajuns la poveste. Se vorbește foarte mult și despre Clara Shumann, soția compozitorului. La rândul ei o pianistă desăvârșită și care l-a salvat de foarte multe prăpăstii. Cât de importantă este o Clara în viața unui artist?
-Da, este o întrebare foarte bună. La un moment dat a fost întrebată Marta Argerich, marea pianistă, câte ore trebuie să studieze un solist: 5-6 ore? Și ea zicea: Doamne ferește, dacă acel copil nu se joacă, nu are experiențe de viață, nu are experiențe de viață, nu se joacă, nu are capacitatea să vadă ce înseamnă viață, cum ar putea el să vorbească prin muzica lui de experiențele pe care le are? Revenind la întrebare: cred că este importantă relaționarea.
-Și vorbind stric despre familie? Pentru că o dragoste poate distruge sau poate înălța un artist, iar poveștile de dragoste ale compozitorilor sunt ele însele colosale din acest punct de vedere.
-Chiar mai devreme vorbeam cu dirijorul Radu Popa despre acest aspect. Îi povesteam despre soția mea. Ea este contabilă, nu muzician. Și are foarte multă înțelegere față de ce fac eu, că sunt plecat, că nu pot fi întotdeauna alături de copiii mei și cade greul pe ea. Dar nu numai.
Ea este jumătatea mea bună. Mă ajută foarte mult să mă echilibrez, să mă motivez. Sunt momente în viața unui muzician când simți să ceea ce faci nu e ce trebuie și că ești într-un impas. Există și momente de depresie sau de neîmpliniri. Noi, muzicienii, poate trăim mai mult emoțiile și suntem deseori dezamăgiți. Dacă nu ai un om potrivit lângă tine este foarte greu să mergi mai departe. Iar pentru mine, soția mea este acel echilibru de care eu am nevoie, este acea binecuvântare venită de la Dumnezeu care compensează lipsurile mele de multe ori. Și, da, este un aspect foarte important. Și chiar mă ajută să înțeleg mai bine și cum să cânt mai bine anumite pasaje.
-Să mergem și mai departe în timp. În copilăria dvs. se cânta în casă: acordeon, pian, voce, vioară. Sunteți singurul care a ajuns la violoncel.
-Fratele meu este pianist, sora mea este violonistă. Părinții mei au fost oameni simpli, crescuți la țară, nu au avut posibilitatea să facă muzică, de aceea au fost doar amatori în acest domeniu. Și atunci ei s-au gândit să ne ofere nouă ceea ce nu au reușit ei.
Am ajuns la violoncel dintr-o întâmplare. Am vrut tot pian, ca fratele meu, care era cu trei ani mai mare. Dar profesoara de pian a fratelui meu i-a spus tatei: să nu vă imaginați că o să stați într-un apartament cu două piane… În cele din urmă, s-a spus: Octavian trebuie să facă violoncel. Când am auzit acest cuvânt nici nu am știut ce înseamnă. Mi s-a explicat că e o chestie mare, la care se cântă cu arcuș… Aveam 6-7 ani. Nu îmi pare rău că am ajuns la violoncel!
-Ați fost format (și) de Marin Cazacu. Un excelent violoncelist, care are o intensă activitate cu tinerii artiști. Apoi ați ajuns dvs. înșivă la catedră. Cum se preia meseria de la un profesor și cum se transmite ea mai departe?
-E o meserie care se ”fură”. Da, foarte bună remarca dvs. Cred că este foarte important să știi ce păstrezi din ceea ce primești și ce nu păstrezi. Sunt și momente în care informațiile pe care le primești poate că nu sunt cele mai potrivite pentru tine și profesorii care încearcă să te îndrume nu întotdeauna găsesc soluții pentru problemele tale sau nu pe cele corecte. Atunci tu, ca viitor profesor, trebuie să ai capacitatea să discerni ce anume din ce ai învățat tu trebuie dus mai departe și ce nu. Asta ar fi prima chestiune de spus. Apoi trebuie să ai capacitatea să faci un amestec de informații în așa fel încât personalitatea ta, coroborată cu experiențele pe care le-ai trăit, să poată fi în slujba studenților cărora le predai.
Din tot ceea ce facem noi: ce facem pe scenă, predat, mentorat, după părerea mea mentoratul este de departe cel mai complex aspect al carierei de muzician pentru că presupune factorul psihologic, emoțional, foarte dezvoltat și în felul acesta să îi trasezi unui om drumul spre carieră. Ceea ce este o responsabilitate nu mică. Și totdeauna mi-a plăcut să pot împărtăși ceea ce sunt, ceea ce pot, ceea ce cunosc. M-am născut cumva cu dorința asta de a da mai departe din ceea ce știu.
-Sunteți (și) profesor la universitate…
-Am obținut un post la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, pot să spun că asta mi-am și dorit de fapt cel mai mult. Cu toate că sunt angajat și la Opera Națională din București, unde desfășor o activitate intensă și am un colectiv extraordinar și mă simt bine în partida de violoncel și mă îmbogățesc și pe partea literaturii operei, simt totuși o mai mare chemare către catedră și către partea solistică.
-Se vorbește mult despre relația discipol-maestru și despre pericolul ca elevul să își copieze profesorul. În muzică se poate ajunge în această zonă?
-Din păcate, da. Și o să vă spun de ce ”din păcate”. Pentru că eu consider că un artist trebuie să aibă capacitatea de a oferi publicului ceea ce este el. Și nu ceea ce învață neapărat. Sigur că ceea ce învățăm se poate contopi în ceea ce suntem într-o oarecare măsură, dar la urma urmei cred că publicul este mai degrabă interesat de ceea ce se ascunde în spatele sunetelor, în spatele instrumentului, să vadă ce are omul acela în inimă atunci când cântă. Ori dacă tu încerci să imiți un profesor sau un maestru… E posibil, dar nu o să reușești niciodată să atingi inima unui om cu asta, pentru că nu ești tu. Și publicul nu poate fi mințit, chiar dacă nu cunoaște muzica. Noi ne putem minți cu cuvinte, dar cu emoțiile nu. Și aici cred că foarte mulți tineri fac o greșeală încercând să cânte ca cineva anume.
-…sau să cânte tehnic perfect, dar lipsește acel ceva care face diferența dintre un artist și altul. Ce este acel ceva?
-Este ccapacitatea de a fi tu însuți și de a transmite cu sinceritate publicului informațiile pe care tu le-ai descoperit analizând partitura.
-Vorbim despre acele informații nescrise în partitură?
-Vorbim despre informații scrise în partitură, dar pe care tu le percepi în felul tău original, autentic.
-Nu există și riscul de a greși, de a te duce în extreme?
-Ba da, dar asta este frumos. Noi, artiștii, vedem scris acolo, pe partitură: piano. Piano pentru unii poate să însemne încet, pentru alții intim, pentru alții poate să însemne mister… Sigur că totul ține și de armonie, și de context, dar acum am dat un exemplu ca să înțelegi cum se văd lucrurile din perspectiva subiectivității solistului. Și asta iarăși este foarte frumos, pentru că oamenii vor să vadă cine ești tu, cum percepi tu acea piesă. De aceea pericolul de a copia pe alții este la tot pasul, iar profesorii au datoria să distrugă acest mit că ar trebui să cântăm unii ca ceilalți și să copiem ce fac alții. Pericolul, ca profesor, este să îl înveți pe student să cânte ca tine. Iar eu pot să mă laud, deși nu îmi place să o fac, cu faptul că studenții mei, nici unul, nu cântă ca mine. Și nici măcar ei între ei, toți sună extrem de diferit. Pentru că toți au personalități diferite, și asta este satisfacția mea, când văd că ei au conturată personalitatea muzicală proprie, iar tu, ca profesor, trebuie să ai capacitatea să reușești să faci asta pentru un student.
-La final, povestiți-ne despre Botoșani. Un concert în pandemie…
-Deja ne-am obișnuit cu concertele în pandemie. Spuneam publicului bucureștean, la un concert la Ateneul Român, că mi-a fost dor chiar și de telefoanele mobile care sună în timpul concertelor. Am ajuns la nivelul acesta de dor de public. Până la urmă, avem nevoie ca din când în când să ne dea Dumnezeu câte un bobârnac pentru a înțelege cât este de important să trăim unii cu alții și să apreciem ceea ce avem. Așa că mă bucur că totuși e permis să avem public în sală, cu capacitate de 50 la sută.
La Botoșani este mereu o bucurie să revin pentru că aici întâlnesc oameni foarte sinceri și calzi.
-Nu sunt peste tot așa artiștii?
-Din păcate, nu. Îmi pare rău să spun asta, dar nu sunt așa peste tot. Și nu vreau să dau nici locație, nici nume, însă eu cred că spiritul lui George Enescu bântuie pe aici. Generozitatea și căldura sufletească, capacitatea de a privi oamenii nu ca pe posibili concurenți sau ca actori cărora aștepți să le pui piedică, să greșească sau alte lucruri de genul acesta, ci ca oameni care vin să slujească cu bucurie unii altora și muzicii. Și întotdeauna am avut sentimentul acesta când am venit aici. Și în spatele scenei, când stăm de vorbă, comunicăm natural. Și în oraș, când merg să îmi cumpăr ceva de la magazin, parcă alt zâmbet au oamenii aici. Și pe mine asta mă bucură și mă face să cred că există acea lume mai bună în care unii dintre noi sperăm.
-Cum ați lucrat cu orchestra Filarmonicii ”George Enescu”?
-Am avut două zile de muncă intensă cu maestrul Radu Popa și orchestra Filarmonicii. În România nu se obișnuiește foarte des să se lucreze în detaliu când este vorba despre acompaniament. Totuși aici, la Botoșani, ne-am aplecat asupra unor detalii destul de importante și care au fost scoase la liman și care au fost rezolvate cu bine, asta datorită insistenței pozitive a Maestrului care a reușit să îi potențeze la nivel maxim, dar și a disponibilității instrumentiștilor. Pentru că degeaba ai un dirijor mare dacă nu ai cu cine, dacă oamenii se închid. Astfel încât am avut două zile extrem de încărcate, cu foarte multă dispoziție de muncă, cu voie bună, cu inspirație și nu pot decât să fiu recunoscător.
Abia aștept să mă întorc din nou la Botoșani.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
