- Am peste o sută de sculpturi realizate, așa multe lucrări au fost... Am făcut și pictură o perioadă. Dacă ar fi știut profesorul meu, mi-ar fi dat peste mână, el mi-a spus: «Nu, tu ai să faci sculptură toată viața»!
- Asta îmi amintește de Michelangelo.
Aidoma artistului italian, și Marcel Mănăstireanu a lucrat cu dalta întreaga viață. I-au trecut prin mâini atâtea personalități, încât simte că le-a cunoscut pe toate și că, undeva, cândva, le-a strâns mâna și-au stat de vorbă la o cafea.
Pentru că la cei 65 de ani ai săi, Marcel Mănăstireanu a ajuns să cunoască un om după chip. A simțit atâția obraji, a mângâiat atâtea riduri și a redat atâtea priviri, încât nimeni nu îl poate păcăli. Spune toate acestea din micul lui atelier ascuns în Centrul Vechi din Botoșani. Undeva, pe o străduță, lângă un magazin de Vopsitorie-Pielărie de când lumea, la numărul 16. E un frig de-ți sufli în pumni. La fiecare vorbă a artistului, nori de abur se ridică, și se iau la bătaie cu fumul din țigara pe care sculptorul o ține tremurând.
Și totuși, acum stă bine. A fost o perioadă, imediat după Revoluție, când a fost nevoit să-i bage pe Eminescu, Antipa, Iorga… printre cratițele soției.
„O perioadă n-am avut atelier, am lucrat în bucătărie, rămăsesem după Revoluție, cu atelierul care a fost revendicat. Dar eu n-am vrut să mă opresc, am vrut să lucrez în continuare. Așa am început Aleea Personalităților, de la fântână (n.r. în Parcul „Mihai Eminescu” din Botoșani). Pe Grigore Antipa, prima lucrare, l-am făcut în bucătărie, pe timpul când era primar Egner…”, își amintește artistul. Îi scapă un zâmbet când își amintește că l-a adus pe fostul edil în sufrageria sa și l-a momit cu o cafea dulce, ca să nu-i rămână amar când vede unde lucrează el. „Când a intrat în bucătărie, și-a făcut cruce”, spune râzând. De-atunci, i-a lăsat bucătăria soției. Ultimul atelier, cel în care se înghesuie acum, este ca o garsonieră în care și-a îngrămădit munca și o parte din suflet.
Pereții sunt înveliți în picturi, ustensile, dulăpioare cu materiale, toate, toate, stropite cu vopsea, ca și cum un copil ar fi aruncat supărat pensula, de necaz că nu i-a ieșit desenul. Undeva, lângă masă, o poză din care se uită într-o strâmbătură de la soare, un băiat și-un tată. El și băiatul său, Manuel.
Când vorbește despre moștenirea sa cea mai de preț, menționează de sculpturi doar în treacăt. Primul cuvânt care-i vine pe limbă, este numele fiului său, care acum are 41 de ani, Manuel. „Mă bucur că am ca o prelungire a brațelor mele, pe feciorul meu, Manuel, pe care l-am înfipt în Iași ca un artist important”, spune artistul, și pleacă fruntea. L-a înzestrat și pe el cu talent, dar parcă și talentul ăsta, nu i-l dă Dumnezeu oricui. „Dumnezeu trece, la nașterea copiilor, și-l atinge pe creștete pe câte unul și zice: «măi, tu ai să ai talent». Ei, nu-i păcat să nu muncești în viața asta și să faci ceva dacă Dumnezeu tot ți-a dat?”, se întreabă sculptorul. Dar el asta a făcut. S-a agățat de talentul său și l-a dublat cu munca. „E-o muncă de viață aici, m-am lovit, m-am «paladit», dar dacă ar fi s-o iau de la început, tot asta aș face”.
Noroc c-a avut o soție așa înțelegătoare ca a lui și nu i-a cerut mai mult decât a putut da. Nu i-a cerut explicații și s-a bucurat de succesul lui. Ba chiar îi mai amintește câteodată, când îl lasă memoria, pe unde a mai făcut sculpturi. „Aș vrea ca toată lumea să aibă o soție cum am eu. Mai sunt unele femei care vor să le acorzi lor toată atenția, a mea nu a fost așa. M-a sprijinit mereu”. I-a făcut și ei un portret din argilă care acum odihnește în atelierul lui, lângă geam. Puțin mai aproape de masa de lucru, și-a lipit și o poză pe perete.
„Băiatul meu, plastician în Iași, uite-l cum arăta cu mine într-o tabără, Mănăstireanu cu plete, și el, care acum are 41 de ani, țâncozaurul acela, și el pictează”, spune amuzat, arătând spre poza agățată. Lângă ea, o invitație: „Consiliul Local și Primăria Municipiului Botoșani vă invită vineri, 18 iulie 2014, ora 11:00 la acordarea titlului de CETĂȚEAN DE ONOARE al municipiului Botoșani, sculptorului MARCEL MĂNĂSTIREANU”. Despre momentul acela, își amintește cu lacrimi în ochi.
„Îmi aduc aminte atunci în parc, n-am fost în stare să leg două vorbe. În discursul pe care am încercat să-l țin și eu, după ce a vorbit primarul, fostul primar, criticul de artă, și când am luat cuvântul, am început bine, cât de cât, și încercam să fac auditoriul să zâmbească. Și mi-am adus aminte de maică-mea. «Mulțumesc mamei mele, care simt că mă protejează și acum de-acolo, de unde se află». Mi-au dat lacrimile și n-am mai putut să scot jumătate de cuvânt”, își amintește Marcel Mănăstireanu.
El s-a născut și a crescut în Botoșani și-i tare mândru de asta. N-ar schimba nimic, niciodată. Dar toată agitația asta cu „cetățeanul de onoare”… i-a deschis într-un fel ochii. De-atunci l-au părăsit mulți prieteni. „Dar cu ocazia asta mi-am dat seama că erau falși (se oprește, ferește de pe masă o firimitură imaginară)”.
De când a prins dalta în mână, n-a mai lăsat-o. Când își amintește de ce a lăsat în urmă, pierde șirul lucrărilor, cine știe câți oameni au trecut până acum prin fața sculpturilor realizate de el. Sunt în Primăria din Botoșani, sunt în parc, pe Monumentul Eroilor din Botoșani, au fost în Teatru, la Cernăuți, la Odesa, în Olanda. „Ăhăăă, câte nu sunt”. Dar cele mai cunoscute mâinilor sale, sunt cele cu Mihai Eminescu. Nu are degete la mâini să numere câți „Eminești” a cioplit. La Odesa, la Rădăuți, la Dumbrăveni, la Teatrul din Botoșani, la Călinești… Și de fiecare dată, altul. Ba chiar pe peretele său, are și masca mortuară a lui Mihai Eminescu. Ultimele clipe în lumea de aici, înainte e a fi închis în sicriu. „Masca este luată imediat după moartea lui Eminescu, de niște medici. Acesta este Eminescu de-atunci, capul este un pic pe-o parte, era nebărbierit atunci. Dar nu l-am făcut pe Eminescu niciodată la fel, am căutat mereu alte expresii”, spune sculptorul. Și ca să-l sculptezi pe marele poet, nu e suficient să te uiți la poză și să te-apuci de lucru. Trebuie să-i adaugi un ingredient secret: alura.
„Am văzut odată un Eminescu, undeva prin țară, dacă te uitai la el, dacă îl îmbrăcai cumva, spuneai că-i oțelar. Adică, Eminescu, dacă-l lucrezi, și vine un străin care nu l-a cunoscut niciodată, și trece prin fața lucrării, își va spune: «acesta cred că e un poet, un scriitor, ceva, are alură»… Dacă nu are alura asta, degeaba ai muncit, degeaba ai muncit!”.
Dar el a încercat să pună ingredientul secret în fiecare sculptură de-a sa. Îl are în atelier și pe Beethoven. Îi lipsesc ochii, dar sculptura este terminată, nu mai are nimic de adăugat.
„Intenționat nu i-am făcut ochii, am lăsat să se vadă doar umbrele, pentru că Beethoven a surzit și a scris în continuare, în sculptură nu ai cum să realizezi că un om este surd. Și-atunci am hotărât să nu-i fac ochii. Și totuși, nu deranjează, sunt niște umbre acolo, care…”. Și Ștefan cel Mare a trecut prin mâinile lui, și Alexandru cel Bun, Grigore Vieru, Nicolae Iorga, George Enescu, dar „am făcut o mulțime de lucrări fără să știu pe cine sculptez, și am rugat întotdeauna să citesc, să știu cine este omul acela și dacă merită să stea pe un piedestal. Vrei să-i scoți din puterile tale lăuntrice, nu doar fizionomia, dar și felul lui de-a fi, prin expresia feței, este foarte important”, povestește pe un ton ferm. Păcat că nu a găsit nici un tânăr care să ducă mai departe arta, după asta îi pare cel mai tare rău. I-ar fi fost maestru, cine știe… „unii îmi spun «maestre»… când aud cuvântul acesta, mi se pare așa pretențios”.
[[readotherarticle:botosaneanul.ro:21397:Adevărul : Eminescu cetăţean de onoare din ambiţia unui oier ajuns şef de judeţ]]
[[galerie-foto]]
