La marginea Botoşanilor, pe drumul care duce la Stânca Doamnei se urcă în pantă lină. În dreapta se întind umbre de stejari seculari.
În această pădure simţi mai mult ca oriunde firul tainic ce-l leagă pe român de numele lui Ştefan. Şi până departe, în farmecul codrului de poveste, pluteşte-n crepuscul amintirea lui.
Se spune, din bătrâni, că în vremea domniei lui Ştefan – vodă, peste ţara leşească era stăpân un crai şiret şi mândru. Îi plăcea să tragă foloase de la alţii, dar mai ales de la moldoveni. Îşi întărise oştile până-n dinţi, dar numai atât. Că la plăcinte era înainte, dar la război înapoi. Se răsfăţa fără grijă pe tronul lui, că doar Stefan al Moldovei îi stătea de strajă la hotare. Numai când simţea cuţitul la os îl trimitea lui Ştefan –vodă câţiva luptători, ce-i drept, buni viteji. Dar ştia ce-l aşteaptă, dacă ordia turcească îi intră în ţară.
Luptând cot la cot cu moldovenii, acei oşteni ai craiului cunoşteau prea bine puterea voievodului nostru şi straşnica vitejie a neamului său. Craiul n-a cutezat niciodată să se măsoare cu Ştefan. Dar, vezi-doamne, feciorul său Albert, neastâmpărat şi lacom, jinduia tronul lui Ştefan. Zadarnic îl sfătuia craiul să-şi ia gândul, ca el o ţinea morţiş:
- E bătrân tată. Şi-a trăit traiul! Braţul meu e tânăr şi puternic!
- Vezi-ţi de treabă, băiete. E cum spui tu, da-i grădinar bătrân şi lui nimeni nu-i vinde castraveţi. Teme-te de urmarea necugetării tale, mai mult decât de înfrângerea ta!
Înghiţea în sec nechibzuitul prinţ, dar ce era să mai facă? Doar taică-său era craiul şi el dădea poruncile. Dar cum l-ai dus la groapă pe bătrânul rege, Albert a şi început să pregătească războiul, urmându-şi visul de mărire. Cârteau oştenii lui cei mai vrednici că-i împingea la moarte sigură, dar încă fără rost şi fără trebuinţă.
Se gândea craiul, se răzgândea, şi nu ştia cum s-o deie să-l prindă pe Ştefan nepregătit. Vezi, tot îl mai încerca frica la amintirea sfaturilor părinteşti. Şi ce-i veni în gând?Să îmbrace bine lupul în haine de miel, încât să-l creadă Ştefan cel Mare doar pe cuvânt. Iar dacă nu îl va crede, să n-aibă încotro, strivit în pripă de oştirea lui. Şi i-a trimis ştire domnului Moldovei că vine el singur în fruntea întregii oştiri pentru cetăţile aflate în mâna turcilor. Nici vorbă de-o înţelegere tocmită cu moldovenii, care în ţara lor vorbeau româneşte, adică cinstit şi pe faţă, cum spune proverbul.
Numai că Ştefan, deşi ajuns la bătrâneţe, ţinea ochiul ager asupra craiului, ştiind ce-i poate pielea.
Dacă a pătruns Albert în Moldova, marele voievod i-a tras o bătaie la Vârful Câmpului şi alta în Codrii Cozminului, ba l-a fugărit în inima Lehiei, nimicindu-i întreaga oaste. Bocete şi vaiere erau în întreaga ţară. Văzând ce prăpăd a stârnit, leahul s-a îmbrăcat iarăşi în blăniţă de mieluşel şi l-a rugat pe Ştefan să încuviinţeze pacea. Ştefan ştia că acest tânăr este viclean şi trufaş: lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!
Din nou a intrat Albert în Moldova, călcându-şi cuvântul.
Deşi bătrân şi bolnav, Ştefan l-a întâmpinat la Botoşani cu toată tăria. Mulţi viteji au mai pierdut leşii şi în lupta asta, toată floarea ţării. Mulţi au căzut şi în mâna moldovenilor. Craiul lor a scăpat ca prin urechile acului şi i-a pierit pofta de ţara noastră. Şi atâţia leşi i-au căzut lui Ştefan –vodă în mână, de nu mai ştia ce să facă. Încât i-a înjugat la pluguri de-a arat cu dânşii multe dealuri de prin împrejurimi: Dealul Mare. Starostiţa, Guranda. Au semănat ghindă, din care au crescut păduri. Astfel a ştiut Ştefan să învrângă trufia craiului leah.
Atunci au semănat şi acest deal de la marginea Botoşanilor, unde s-a dat lupta cea mare. Lumea i-a zis Dumbrava Roşie, după pământul înroşit sânge, iar alţii Rediu, adică pădure tânără.
Umblă bună ştiinţă între localnici, aşa cum reiese din Legendele Botoşanilor de E. Agrigoroaiei, că mai deunăzi, un căruţaş oarecare înnoptând în pădurea Rediu, pe la cântatul cocoşilor, a fost tulburat de zvonuri sinistre şi blesteme ale pădurii:
- Să n-aibă craiul Albert odihnă în mormânt!
Ca şi cum legenda veche ar reîncolţi şi creşte din humă ca iarba şi ca arborii, mărturisind suferinţi şi plângeri din adânci veacuri.
