Născut într-un sat din Botoșani, fiu de preot, a fost unul dintre cei mai mari chirurgi din perioada postbelică. În 1950, Gheorghe Chipail a realizat prima operație pe cord din România.
Dacă vizibilitatea sa nu a fost pe mărimea valorii sale, faptul se datorează pe de o parte unei modestii și unui spirit critic puțin obișnuite și pe de altă parte crezului său nestrămutat: "întâi bolnavul, sala de operații, clinica și apoi toate celelalte".
Între corifeii "generației de aur" din perioada de după 1945, profesorul Chipail a ocupat un loc aparte, deținut incontestabil datorită volumului extraordinar de activitate operatorie (peste 30.000 operații, dintre care peste jumătate intervenții mari și foarte mari), priorității în introducerea unor tehnici - la acea vreme - de vârf și formării multor generații de studenți și chirurgi în spiritul celui mai autentic respect față de muncă, față de profesie și față de bolnav.
S-a născut la 15 februarie 1905, în comuna Durnesti, județul Botoșani, ținut care a dat poporului român mulți dintre cei mai mari intelectuali, oameni de cultură, artă și știință din toate timpurile. Tatăl său, preot, făcea parte dintre fruntașii intelectualității satului românesc de la acea vreme. Alături de învățător, reprezentau factorii de bază ai educației și modelării populației rurale, de al cărei respect se bucurau în mod deosebit. Mama sa, femeie simplă, dar aprigă, din partea locului, a reușit să imprime celor doi copii, Gheorghiță și Maria (viitoarea Prof. Dr. Maria Franche - șefa Clinicii de Boli Contagioase din Iași o perioadă de peste 30 de ani), o educație sănătoasă, în spiritul cultului față de muncă, față de adevăr și față de semeni. De aceste principii, deprinse în copilărie, profesorul Chipail nu s-a dezis întreaga sa viață.
Școala primara a început-o în satul natal, apoi tatăl său l-a trimis la Iași, unde a terminat patru clase și a urmat "Liceul Internat", școală de mare valoare și prestigiu. După bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Medicină Iași, pe care a absolvit-o în 1930. În ultimii ani de studenție a beneficiat de acea școală extraordinară care era externatul și internatul prin concurs, potrivit revistachirurgia.ro.
În tot acest timp, dorința de a deveni chirurg a constituit motivația pentru o pregătire temeinică în specialități conexe, mai ales în anatomie. În 1936, devine secundar de chirurgie, prin concurs și la îndemnul Prof. Dr. Gr. T. Popa, îl urmează la București pe mentorul său din internat, profesorul Hortolomei care între timp părăsise Iașii pentru Capitală. Aici își desăvârșește pregătirea de chirurg, la Spitalul Colțea, la școala profesorului Hortolomei, lucrând în timpul liber și cu profesorul Nasta, de la care a împrumutat pasiunea pentru chirurgie toracică.
La sfârșitul secundariatului, obține prin concurs postul de medic primar la Brașov, unde nu va funcționa însă, pentru că în 1943 devine profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină din Universitatea ieșeană, cel mai tânăr profesor de chirurgie din țară.
În condiții materiale greu de imaginat, a deschis în toamna anului 1944 actuală Clinică a III-a Chirurgicală, după revenirea Spitalului "Sfântul Spiridon" din refugiu, de la Alba Iulia. De atunci și până în 1974, când s-a pensionat, a condus clinica, desfășurând în paralel activitatea de profesor și cea de chirurg.
.jpg)
Plin de curaj, a abordat domenii de vârf ale chirurgiei: în 1950 a efectuat prima intervenție pe cord închis din România: o pericardectomie pentru pericardită constrictivă la un copil de 6 ani, cu supraviețuire.
Medicul Olga Mandache, din Botoșani, își amintește de operația care avea să intre în istorie:
"În 1950 a realizat prima operație pe cord, la un copil. Eram în stagiu la Școala Sanitară, noi eram la etaj și priveam în sala de operație. Atunci nu am conștientizat (că asistă la un eveniment ce va intra în istoria medicinei, nota red.). A fost primul medic din țara noastră, el, venit dintr-un sat din Botoșani, care a făcut prima operație pe cord. Era un om deosebit, un om dulce, plăcut, care inspira bunătate. Un om atât de modest! L-am reîntâlnit în facultate. El ne cerea să facem tot, de la munca de infirmieră, asistentă și apoi medic. Ne spunea: să respectați, pentru că de la asistentă și de la infirmieră o să învățați meserie. Și a avut dreptate. Prezentam dimineața la raport cazurile pe care le aveam. Am avut un bolnav cu neoplasm esofagian. Mi-a dat să pregătesc tema. Profesorului i-a plăcut, când a văzut că am ceva în cap, așa că mă lua mereu și mergeam la operații mai simple, ca cele de apendicită – eram mâna a doua, dădeam instrumentele, făceam nodurile... M-a inițiat în chirurgie. La examenul de stat a fost foarte plăcut. Se adresa tuturor cu "colega". După ce am dat examenul de stat m-a chemat în cabinet și mi-a propus să rămân în clinică".
Curajos, dar în același timp "cu măsura lucrurilor" (cum îi plăcea să spună), a abordat problemele cele mai dificile ale chirurgiei digestive, în special chirurgia esofagiană. Pentru profesorul Chipail nu existau cazuri simple sau cazuri grele. Trata toți bolnavii cu aceeași atenție și același profesionalism. Nu existau pacienți bogați sau sărăci, pacienți cu poziții sociale ori politice privilegiate sau oameni de rând. Față de toți, avea aceeași înțelegere și compasiune pentru suferințele lor.
Ce a rămas după profesorul Chipail: o enormă activitate operatorie, câteva lucrări de reală valoare, dar mai ales au rămas generații întregi de studenți și chirurgi educați și formați în școala sa. A rămas spiritul profesorului Chipail, în care urmașii și urmașii urmașilor profesorului încearcă să fie buni chirurgi, adversari ai compromisurilor profesionale și nu numai.
Cu luciditate și demnitate, în ultimii ani din viață spunea: "...măi băieți, vine-o vreme!".
S-a stins din viață la 2 august 1997.
