Statuile sunt precum icoanele: te apropii de ele, le săruți numai dacă ești inițiat în lumea lor. Eu le privesc de la șapte metri, suficient cât să nu ridic privirea prea tare și să rămân, în același timp, paralel cu firul de nisip, altfel aș risca să mă contaminez de boala statuilor. Eram copil, aveam șapte ani, când pe masă am urcat un scaun, pe scaun – un lighean, pe lighean –  o oală și eu – deasupra. Am fost statuie pentru câteva minute, apoi m-am împrăștiat. De atunci verific fiecare treaptă când  pășesc să nu se deșire. De atunci am învățat că pe Dumnezeu nu este bine să-l privești în ochi.

Pentru a te familiariza cu starea de statuie, dacă nu cumva prietenii încă din viață te-au ridicat direct pe un postament de beton, este bine să te obișnuiești  cu înălțimile, iar pentru această predispoziție, cei responsabili cu verticalitatea firului de nisip îți pregătesc o scenă, un balcon, un lift, o macara, o pereche de aripi și te invită la festival, colocviu, serbare, simpozion, etc. și astfel te ridici câte un metru, câte doi deasupra nivelului mării.

În luna mai, Craiova este reședința lui William Shakespeare, în rest, statui lucrate în bronz, masive, supradimensionate, cocoțate pe soclurile lor piramidale, diforme, gri, placate cu gresie, marmură, piatră kiss, Dumnezei negri, găinițați de porumbei albi pentru a deveni dumnezei albi. Primăria vine cu furtunul și schimba echilibrul cromatic. În Craiova sunt și altfel de statui, personaje de basm amestecate cu personaje urbane, la fel de vesele, vii, reale. Treci pe lângă ele și îți vine să le iei de mână, convins fiind că vor păși după tine, până acasă, în bucătărie, în pat. Dacă vei privi în ochi o astfel de statuie, riști să te îndrăgostești, iar de aici până la a face dragoste cu o statuie din bronz, lucioasă, metalizată, netedă, bine dispusă, plină de viață, este foarte puțin. Statuile din Craiova, deși unele anonime, stau cu tine la masă, la o bere, o limonadă, o înghețată, de îți vine să le oferi și lor o halbă, un cornet sau, dacă nu ai bani ,să o împarți pe a ta cu ele. 

La Craiova am fost pentru Macedonski. Era tot acolo, izolat, la o margine de parc, lângă niște sere din sticlă cu geamuri pătate, sub un gard insalubru, lângă o tentativă de monument al timpului, cocoțat pe un soclu prea soclu, găinățat alb de porumbei negri, înconjurat de niște plante,mai degrabă exotice decât autohtone.  În preajma poetului, niște doamne în salopetă verde smulgeau lalele, alte doamne cu salopetă verde plantau panseluțe, din niște ulcioare răsturnate curgeau, ca o amenințare, flori multicolore, un copil hrănea lebede, poetul – ca într-o noapte de decembrie. 

În rest, detalii,  oameni cu carte și oameni fără carte vorbind despre carte; fotografii. În drum spre casă, cineva cu spirit civic, privind  fetele ce dirijau intersecția Cluj-Turda-Târgu Mureș, și-a amintit de orele de economie politică și, în speță, de impozitarea veniturilor de orice proveniență. Am încercat să țin cu prestatoarele de servicii afrodi-tenne. Acum scriu și gândesc despre impozitarea literelor de pe tastatură, a întunericului din inima lui Dumnezeu, a luminii  din fotografie. Și fotografiatul este o formă de prostituție: amesteci culori, amesteci lumină, amesteci umbre, degete, umeri, buze într-o ramă, dragoste și viol deopotrivă. Are dreptate colega cu spirit civic ce își câștigă bucata de pâine pe taste: oferi ceva – plătești impozit, primești ceva – plătești impozit; îți însușești ceva – plătești și mai mult impozit. În fotografie trebuie impozitat, în mod special, conturul în care se expune individul pentru a deveni imagine, ca pe oricare beneficiu însușit, ce nu-i aparține. Vrei să-ți faci o poză și să nu plătești, fotografiază-te în oglindă, la tine în baie, cu lumina stinsă, cu fereastra închisă, cu ușa încuiată pe dinăuntru, pe dinafară  și aceea va fi imaginea ta. Lângă statuia lui Macedonski, în curtea Muzeului cărții și al exilului românesc, în sala Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman”, pe scena din curtea muzeului, în restaurantul hotelului Prestije, oameni cu carte și oameni fără carte, vorbind despre sine ca despre carte. În rest, decoruri, multe decoruri ce, firesc, ar fi trebuit impozitate. 

Când eram copil, am fost o singură dată la mare. Mama mi-a făcut o poză pe plajă la Costinești. Am venit acasă toți trei, mama a arătat poza la tot satul. Îmi era rușine: eu – atât de alb, animalul de lângă mine – atât de negru. Am ascuns o vreme poza într-o cutie sub grindă, apoi am aruncat-o în foc. În timp ce flacăra topea culoarea, un scâncet de maimuță friptă și un miros de blană arsă a ieșit pe coș. Sentimentul de poză cu maimuța l-am avut și zilele acestea: cu maimuța-academician, cu maimuța-director de editură, cu maimuța-poet, cu maimuța ce cânta neinvitată pe la mese. A nu se înțelege că sunt sarcastic, nu pot trece însă cu vederea oportunitatea din jumătatea de fotografie, imaginea alăturată de dragul imaginii alăturate... Suntem cu voia sau fără voia noastră parte dintr-o lume a imaginilor, ne exprimăm prin ele, existăm prin ele. Moare maimuța și pe Facebookimediat îți exprimi compasiunea, părerea de rău, suferința, punând o poză cu ea  într-un chenar negru, o lumânare, parcă pentru a te lăuda că tu nu ești ca ea,  și altă poză cu tine alături, umăr la umăr. Împlinește o sută de primăveri maimuța, repede schimbi chenarul, lumânarea și bagi un „hapy birthday”, mult stimate domnule academician x sau y. Și, de asemenea, o poză în care ciocnești o cupă de șampanie cu maimuța la un eveniment monden, dacă se poate intelectualist, pentru că dă mai bine și legitimează.

Despre impozitarea locului de lângă maimuță scriu, stimabililor oportuniști  cu pretenții literalicești, dar mai ales despre spațiile din cărțile voastre necitite cu care vă place să faceți paradă, precum pereții unui muzeu din Iași pe care stau încleiate cotoarele volumelor de poezie ca niște zburătoare din care curg penele; despre impozitarea spațiilor ce nu vă aparțin, dar pe care le prezentați ca pe niște rufe personale întinse pe funie. Pentru aceste locuri în care vă place să vă exbiționați neuronul propun o grilă de impozitare pe măsura bibliotecii din Alexandria sau măcar pe măsura cuvintelor, a literelor, a pauzei dintre două silabe.

Am gândit  această scriere, plecând de la un posibil ,,p”, cu care ar putea începe o posibilă poezie, invitat fiind la festivalul (internațional) Macedonschi, dar am scris doar despre poezia Craiovei. Orașul întreg era un sonet shakespearian. În rest, versificări ieftine, rime facile, locuri comune, sclifoseli romanțioase cu predispoziție la diabet, baladesc deșucheat, lamentări intelectualiste, nostalgii bolnăvicioase, intertextualizări necontextualizate, paradă de temeni și expresii cu iz de google translate și trei poeți redutabili ce nu prea își găseau locul, pardon soclul. În fine, totuși ar fi cazul să dai lui Macedonschi ce a fost a lui Macedonschi, dragă Ion Munteanu, director executiv al festivalului. Iar de la anul, fii tu primul care nu va mai folosi prefixul inter-,când îl inviți pe academicianul Cimpoi sau altă personalitate intergalactică din Republica Moldova și pe discipolele lui de carton cu pretenții academico-poeticești. Altfel riști să te consider antiunionist, antiromân, antimacedonschi.

La naiba, prietene scriitor, vorbim aceeași limbă, avem aceleași biblioteci, din 90 încoace  trăim aceeași libertate cu frații noștri de peste Prut. La ce avem nevoie, pe de o parte, de standarde duble când facem trimitere la scrierile lor, și pe de altă parte, invitându-i la câte o tăiere de moț, devenim internaționali. Avem o literatură comună și implicit aceleași canoane literare. Suntem cu toții români și punctum. Ieri, poetul Daniel Corbu mi-a amintit despre o sintagmă a lui Gigore Vieru: „basarabenii precum copii mici au nevoie de mângâiere”. Dragilor, aveți grijă, între timp copii despre care vorbea Grigore au crescut mari, s-au dus fiecare pe la casele lor (unii în Europa, alții în Rusia), au și ei, la rândul lor, copii. Nu credeți că este timpul să nu-i mai amăgim, mai ales acum când unii dintre ei sunt repere evidente pentru cultura națională și poate mai mult decât atât? 

P.S.1. Mi-am propus să fac un apel la sinceritate, nu să critic, fraților. Și așa nu câștigăm nimic din amărâta asta de literatură!  Ar fi bine să fim cei ce suntem și nu cei ce ne imaginăm a fi... Recent cartea unei pretinse poete din Basarabia a trecut neobservată la câteva concursuri importante, la alte concursuri a fost încununată cu lauri. Ce să înțeleg eu, cititorul avizat? Ce să înțeleg când răsfoiesc un ziar ce se vrea a fi literar și pe deasupra  poartă pălăria fratelui mai mare, de dragul bordurilor? Pălăria e mult prea largă pentru un căpșor atât de minuscul.  A trecut vremea dublului standard, dragilor! A trecut și noi ne amăgim în continuare, desfăcând conserve contrafăcute cu etichetă unică.

P.S. 2. Era să uit de caii academicianului Valeriu Matei. Nu știu cum tropăiau acum treizeci de ani prin literatură (când a scris poezia). Acum, ascultându-i, mi-au părut niște gloabe refuzate de la abator. Era sa uit de faraonul lui Tzone, care și peste alte două mii de ani va ridica piramide la fel de trainice, de cămașa de poezie transparentă a poetului Vulturescu,  țesută cu suveica să poată trece prin ziduri și prin ape, și prin cer, de cămașa ce-i va ține cald și răcoare pe lumea cealaltă? Și de mine, la ce bun, un poet cu inimă?

Și totuși, în drum spre casă, am găsit POEZIA în satul  Coltău, pe o colină transilvană, în curtea castelului Teleki, unde  Petofi Sandor și soția sa, frumoasa Júlia Szendrey, stau față în față, pe soclurile lor, de mai bine de 100 de ani. Se privesc și le este de ajuns. 

„Dacă poporul va fi stăpân în poezie, nu va fi departe să stăpânească lumea!” spunea poetul maghiar și eu cred în spusele lui.