Și tentativa mea de a face un consult medical în policlinica Spitalul Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani ar fi putut continua, și răspunsurile doamnei cu voce de telefonistă PTTR a anilor '60 ar fi fost mereu aceleași, cu trimitere într-un viitor tot mai îndepărtat, tot mai incert. Doamna cu voce de telefonistă plictisită transmite o asemenea stare de neîncredere, de panică,  de parcă de la celălalt capăt al firului răspunde moartea în timp ce mă încondeiază într-un registru.

Și tentativa mea de a fi primit într-un cabinet tip cușetă de tren personal, anii '60, după o oră sau două de sală de așteptare, gara Vințu de Jos, clasa a doua, fie și pentru simplul motiv de a fi încondeiat într-un registru, a eșuat.

Tot răul spre bine, aș putea spune. Odată, m-am programat și chiar mi-a venit rândul după teri luni.  Pe atunci mă pregăteam pentru o intervenție pe cord și trebuia să mă vadă un doctor ORL. M-a primit doctorul în cabinetul său mobilat cu o masă, trei scaune, o planșă și o tăviță pentru spălat urechile, m-a privit în ochi, m-a întrebat cum mă cheamă și a tras tot ce s-a putut trage de pe cardul meu de sănătate. Apoi m-a trimis să fac un film. La radiologie am luat-o de la capăt, m-am programat și după o lună de vise alb-negru, mi-a venit rândul la scanner: sinusurile mele parcă prevesteau viitorul. La radiologie, din nou au tras de pe card tot ce s-a putut trage.

Fericit, cu poza în mână, am mers din nou la ORL-ist, numai că acolo trebuia programare, și iarăși  doamna cu voce de telefonistă PTTR a anilor '60, și iarăși o lună de ipoteze hamletiene, și iarăși o oră sau două –  sală de așteptare, gara Vințu de Jos, clasa a doua, și iarăși s-a tras tot ce s-a putut trage de pe cardul meu de sănătate. Doar că, de data asta, medicul, după ce m-a privit în ochi, după ce m-a întrebat din nou cum mă cheamă și cu ce mă ocup, a concluzionat ca am nevoie de o endoscopie și ,,endoscop nu este nici în policlinică, nici pe secție” ci doar la cabinetul X, unde îl pot găsi zilnic de la 14:00 la 20:00. „Nu o să vă doară, un firicel subțire de păr cu o cameră, îl băgăm mai întâi în nara dreaptă, apoi în stânga și vedem tot” – m-a liniștit doctorul. 

La cabinet este mai bine ca în policlinică: climă, scaune tapițate, apă la fântână. Nu erau pahare. Dar ce mai contează? Televizorul deschis – Fashion TV, în  cabinet viața este roz și răcoroasă, umedă. Dar nu de cabinet vreau să scriu, ci despre mastodontul din buricul orașului, care poartă numele marelui filantrop, comisul bulgaro-grec Ioan Mavromati.

Apropo, pe când un chestionar de cultură generală în rândul celora pentru care, în colțul din dreapta sus, pe fluturașul de salariu și pe ecuson, pe legitimație, pe toate fițuicile cu antet, au imprimat numele comisului vără să-i ceară voie?   Comisul, înnobilat de domnul Moldovei, Vodă Sturza, Ioan Mavromati, cel care, împreună cu nevasta sa, Marghioala Bașotă, a ridicat biserica cu hramul Sf. Dumitru și primul spital în orașul acesta blestemat la uitare, ignoranță și indiferență,  în târgul dintre Sitna și Dresleuca, cândva leagăn de cultură și civilizație. 

Spitalul Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani, un fel de Grădina Ghețimani, un fel de perpetuu mobile între câteva sute de posibili Anna și alte câteva sute de posibili Caiafa, un fel de drum al crucii și nici o ridicare cu patul în spate, un izvor al tămăduirii, o fântână a Siharului. Pe timpul comunismului era o vorbă când te refereai la mediul spitalicesc botoșănean: „Cel mai bun doctor din Botoșani este trenul de Iași”. Singura diferență între atunci și acum este că s-au băgat  niște autobuze. Nu sunt un nostalgic, dar îmi amintesc că în anii '80 policlinica funcționa non-stop sau cum ne obișnuisem să spunem: în  trei schimburi, ca la Melana, la Textila, la Mecanex, la Fabrica de case, la IUPS, la Electrocontact... În anii '80, tot Botoșaniul, toată țara funcționa în trei schimburi. Acum, în oasele părinților noștri, în carne, în creier, în sângele lor, moartea funcționează în trei schimburi, în timp ce policlinica spitalului județean este pe avarie. „Nu avem personal”, spune managerul. „Nu avem personal”, repetă șefii de secție, dimineața, înainte de începerea turei la Spitalul Județean, ca la Textila, în vremurile bune.

Este un lux să trăiești în ziua de astăzi, este un moft să fii sănătos, mai ales când durerea nu vine în ziua de salariu, iar după două-trei zile punga este goală. Ce să facă sărmanul om bolnav? Vinde ce are prin casă și merge, la fel de umil, la fel de smerit, la cabinetul particular al lu’ domn’ doctor. Acolo domn’ doctor are și eco, halat de firmă, prosoape de unică folosință, acolo domn’ doctor, pentru 300-400 de lei, îți vorbește cu „Dumneavoastră”. Domnul doctor mai cere o sută, două, dacă săracul pacient a uitat și vine a doua zi să întrebe cum să ia pilula: după masa sau înainte de masă, cu apă sau fără apă. 

La început am fost naiv, am vrut să plătesc în spital, legal, la casierie și să nu stau la rând. Mi s-a răspuns sec și apăsat: „Și ce dacă plătești? Matale crezi că ne multiplicăm?” 

La cabinetele particulare nu este nevoie să  xeroxeze doctori. Sunt destui, avem atâția doctori, încât ne putem îmbolnăvi cu toții deodată! În spital se duc cât să semneze condicile. Aici parafează tot  de ce ai nevoie:  rețete, concedii medicale, scrisori. În spitale ești matale, în cabinet ești dumneavoastră. Dai 300-400 și se reinventează gramatica limbii române. Dar nu am a mă plânge, acum știu mersul trenurilor, autobuzelor...

Dragilor suferinzi, nu mi-am propus să scriu acest articol pentru a mă lamenta în numele vostru. Au curs râuri de cerneală pe acest subiect, procese, arestări, demisii, greve, petiții...  Mașinuța asta stricată, numită sănătate, nu merge, pentru că nu se vrea să  meargă. Avem atâtea modele pozitive în țară, avem o legislație europeană, pe care trebuie să o aplicăm, avem specialiști care se duc să performeze peste granițe, avem de toate. Avem și voință! Nu avem putință! 

Sistemul este mult prea corupt, iar ungerea asta de rulmenți în poarta cimitirului este praf în ochii orbului. 

Câteva legi ar schimba radical sistemul: o lege care să interzică să profesezi, în același timp, la stat și la privat; o altă lege care să interzică mai mult de o normă și jumătate muncă fizică pe individ cu verificarea draconică a timpului de lucru; o lege care să permită gestionarea proprie a fondurilor de pe cardul de sănătate; o lege clară a asistaților sociali, a persoanelor cu handicap și boli cronice; o lege a salarizării pe trepte profesionale, și nu pe nivele de studii.  Și mai ales, o lege a contractelor de muncă limitate în timp (4-5 ani), o lege care să ne amintească că trebuie să fim europeni nu doar atunci când avem nevoie să fim... Altfel nici 100 de Alexandre nu ne vor trezi din somnul ignoranței. 

Dragilor în halate multicolore, dacă vreți să vă fie bine și vouă, și nouă, priviți-vă în oglindă și numărați câte capete are Moțoc! Priviți-vă  și veți constata ca sub ferestrele voastre trebuie sa protestați.

FOTO: Depositphotos.com