De zeci de ani, dar mai ales în perioada posturilor și a sărbătorilor creștine, mii de botoșăneni, și nu numai, iau drumul mănăstirilor. Și cum ne aflăm de câteva zile în Postul Sfintei Marii, pelerinii se roagă pentru cei dragi, dar și pentru vremuri bune, pace și, mai ales, sănătate.
În spațiul botoșănean, Vorona ocupă un loc aparte nu doar prin prisma mănăstirilor cunoscute în toată țara, dar mai ales prin locurile de taină, de la grote la ochiuri de pădure, în care rugăciunile sihaștrilor au devenit ele însele altare de credință.
În zilele noastre, cel mai des se îndreaptă pașii pelerinilor către mormântul Sfântului Onufrie de la Sihăstria Voronei.
Alături de crucea albă, întunecimea arsă a ceea ce era odată falnicul Măr al lui Onufrie stă parcă mărturie a unui timp nu doar tulbure și tulburător, ci și unul al grelelor încercări sufletești.
Astăzi, trunchiul ars la propriu de lumânările rugătoare ale pelerinilor contrastează, pe de o parte, cu pacea care te cuprinde la căpătâiul mormântului Cuviosului Onufrie, aflat la câțiva pași, și pe de altă parte cu liniștea din jur. Mulți pelerini se încumetă și mai departe, către locul în care sfântul s-a nevoit, o adevărată chilie în stâncă, numită azi Peștera sau Grota Sfântului Onufrie. Puritatea verdelui care se revarsă peste mănăstire, cântecul păsărilor amestecat când și când cu murmurul de toacă sau de clopot, totul în jur este desprins dintr-un tablou în care timpul nu se mai opintește în ore sau secunde.
Puțină lume știe că Sfântul Onufrie (*1700 - 1789) a fost un om politic din Rusia Mică, după cum era numită în trecut Ucraina de astăzi, după unele izvoare istorice chiar guvernator al Rusiei Mici, de bună seamă provenit dintr-o familie nobiliară.
Dorind mai multă viață duhovnicească, a lăsat cele lumești și a venit în Moldova, unde l-a căutat de marele rugător Paisie Velicicovschi (1722, Poltava, Ucraina - 1794, Neamț, România). Negăsindu-l la acea vreme, a trecut pe la Poiana Mărului, apoi s-a stabilit pentru o scurtă perioadă de timp la Mănăstirea Dragomirna. Aici, la Dragomirna, are loc întâlnirea dintre Onufrie și Paisie Velicicovschi, între cei doi legându-se o prietenie ce se va înduhovnici într-o relație de ucenic – duhovnic.
De la Mănăstirea Dragomirna, Onufrie pleacă spre Vorona, aflând că în codrii de aici viețuiesc mulți sihaștri ruși.
A fost cucerit de frumusețea Voronei, de liniștea pădurii de la Sihăstrie. Un loc retras, liniștit, discret și nu foarte umblat de pelerini. Un loc potrivit pentru rugăciune și, mai ales, pentru pustnicie.
Mulți sihaștri și-au găsit adăpost în stâncile ascunse de copaci seculari. Iar cel mai mare pustnic din pădurile Voronei avea să fie chiar Cuviosul Onufrie.
Înainte de a ajunge la Vorona, Cuviosul Onufrie a cercetat 15 ani mănăstirile din Moldova. A bătut la pas păduri, dealuri, locuri ascunse de ochii lumii. A ascultat cu răbdare, i-a cunoscut pe marii duhovnici ai vremii.
Mai întâi, Cuviosul Onufrie a fost vreme de doi ani stareț al Mănăstirii Vorona. După stăreție se retrage la Sihăstria Voronei, și se spune că a viețuit aici 25 de ani.
A trăit într-un bordei de pământ, chiar pe locul unde astăzi se află mormântul Cuviosului.
În anul 1774, îmbracă schima cea mare pe care o primește de la părintele său duhovnicesc, Paisie. Este căutat de mulți, pe toți îi povățuia.
A trăit în nevoință aspră. În fiecare an, la începutul postului, se retrăgea și mai mult în pustie încât nici ucenicii nu mai știau nimic de el vreme îndelungată.
Pe 29 martie 1789, sufletul sfântului se ridică la Ceruri.
Este înmormântat în livadă, la rădăcina unui măr. După mulți ani, pelerinii din tot ținutul prinseseră a veni la mormânt, convinși fiind de sfințenia Cuviosului.
Timp de 57 de ani trupul sfântului a fost îngropat acolo, în livadă. Până când pe acele ținuturi ajunge domnitorul Moldovei, Mihai Sturdza, ajunge prin aceste locuri. Era iarna anului 1846.
”Ajungând în această poieniță cu vânătoarea, domnitorul nu a vânat nimic. Însă văzând că locul e atât de frumos, s-a plimbat și s-a mirat să găsească mere la rădăcina unui pom. A luat cele trei mere frumoase și le-a dus acasă, unde avea o fetiță bolnavă de epilepsie. Fetița a mâncat cele trei mere și s-a vindecat. Domnitorul și-a dat seama că acolo, în poieniță, trebuie să fie ceva. S-a întors și l-a întrebat pe stareț, i s-a spus că este mormântul unui mare pustnic, Onufrie. Domnitorul a dat poruncă să se facă drum de la Vorona până la mormânt”,
Protos. Ghedeon Huțanașu, starețul Mănăstiri Sihăstria Voronei
Legendă sau nu, minune sau nu, credință sau mai puțină credință? Botoșănenii spun că rugăciunea la Mărul Sfântului Onufrie îi umple de pace.
”Am venit prima dată aici, la Mărul Cuviosului, când eram copil. Țin minte mărul verde, sănătos, cu fructe din care mama îmi dădea, pentru că spunea că sunt bolnăvicioasă, cădeam din picioare la orice vântișor mai mare. Am mâncat multe mere din acest pom. Nu știu ce minuni sau dacă doar credința mea m-a vindecat, cum spune în Carte, dar iată, acum sunt mamă și vin și eu cu băiatul meu. Mă umple de liniște, iar băiatul este foarte bucuros de fiecare dată când ajunge aici”,
Ioana Braniște, pelerin Botoșani
Din porunca Domnitorului sunt dezgropate osemintele. Plin de recunoștință, Domnitorul lasă poruncă să se zidească o mănăstire acolo și apoi, cu alai, rămășițele pământești ale Cuviosului sunt mutate cu mare cinste la Mănăstirea Voronei.
Sfântul, însă, i s-a arătat în vis starețului Voronei, rugându-l să îi ducă sfintele moaște acolo unde el a dorit să își petreacă ultimele clipe ale vieții. Numai că starețul a nesocotit visul. Sfântul i-a spus în vis că dacă nu îi va fi respectată dorința starețul se va îmbolnăvi. Așa s-a și întâmplat. Atunci ucenicii au fost chemați, iar rămășițele sfântului au fost duse degrabă în Sihăstria Voronei. Cu procesiune, rugăciune, după toate rânduielile.
Proclamarea oficială a sfințeniei a avut loc după mai bine de 200 de ani de la trecerea Cuviosului la cele veșnice, pe 8-9 septembrie 2005, în prezența a zece ierarhi, printre ei și PF Teoctist, care fusese viețuitor al mănăstirii.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
