Vineri, 17 decembrie, sub bagheta dirijorului Victor Dumănescu, pe scena Filarmonicii ”George Enescu” din Botoșani se va cânta Rachmaninov. Iar melomanii vor avea parte și de o primă audiție a unei lucrări excepționale.
Victor Dumănescu a pregătit generații de dirijori și instrumentiști. Format în școala academică ieșeană, dascăl în Cluj, trăiește și azi în spiritul autentic, pur, tradițional pe care l-a deprins de la tatăl său. În spatele succesului, dincolo de sutele de concerte, de repetiții, de ore de pregătire cu studenții, povestea dirijorului Victor Dumănescu impresionează. Și nu prin dramatism, ci mai ales prin firul unui destin ce pare să îi fi pregătit, pas cu pas, drumul către ceea ce avea să devină: unul dintre cei mai importanți dirijori ai României și un profesor cu har.
-Veniți din Cluj, v-ați format în Iași, ați copilărit în Galați, dar… v-ați născut oltean. Cum și, mai ales, unde începe povestea dumneavoastră, domnule Victor Dumănescu?
-Numele meu nu a fost Dumănescu. A fost Dumanciuc. Părinții mei provin, prin străbunii mei, tocmai din zona Zaporojia, Ucraina. Din căsătoria cu familia Plămădeală, din satul Țigănești, județul Orhei, de peste Prut..., deci tatăl meu era din zona aceea, dar mama era din Lozova, de lângă Chișinău, la doi pași.
Tata era preot și a venit în România, a scăpat ca printr-o minune, erau anii 40. Un colonel rus, care se spovedea la tata, a venit și i-a spus: părinte, ai două ore să pleci, eu îți dau permisul, dacă nu pleci acum... Era al doilea refugiu.
-Aveau copii atunci, în acel an 40?
-Da, aveau. Eu am fost al patrulea copil. Dar eu m-am născut oltean. În 1944, la Tg. Jiu, în refugiu. În situație de război, m-am născut într-o pivniță, pe rogojină. Intraseră rușii deja. Dar, mi-a povestit mama, am avut noroc de un locotenent rus, care a spus: nu, aici nu intră nimeni, aici s-a născut un băiat al lui Stalin, plecați... Era a doua oară în care un soldat rus ne salva – din fericire chiar era un intelectual, nu dintre aceia care nu se uitau la nimic... Apoi a urmat o perioadă de consolidare a vieții tatălui meu. Fiind refugiat nu prea găseai loc... Într-un târziu, după 3 ani de căutare prin țară, ne-am stabilit la Galați. Și părinții mei până la moarte, Dumnezeu să îi ierte, au rămas acolo. După mine s-a mai născut o soră, care trăiește astăzi la Arad. Tata a reușit să construiască o parohie la Galați...
-La Galați ați urmat școala, apoi ați ”urcat” către Iași...
-Toate studiile universitare, cu peripeții, în etape, au fost făcute la Iași. Deci toată tinerețea mea este legată de zona aceasta. Cum era atunci cu repartiția, mai întâi am ajuns acasă, la Galați, la Liceul de Muzică, eram profesor de orhestră și muzică de cameră. Mai era acolo și renumitul violonist Eugen Sârbu, mai mulți care apoi au plecat toți... Am stat doar vreo doi ani de zile, pentru că apoi, întrucât eu făcusem studiile ca atare, mi-a fost oferit postul de maestru de cor la Corul Filarmonicii Moldova din Iași. Am fost apoi legat de Iași. Din 1969, practic până în 1983, am fost legat de Iași. Apoi a început perioada clujeană.
-Cum era viața unui adolescent în anii 50-60 încât să se îndrepte spre muzică? Și într-o familie greu încercată, cu atâta traumă afectivă.
-Am crescut într-o familie dedicată muzicii. Tatăl meu făcea parte din categoria preoților care făceau muzică cu diapazonul pe masa sfântă. Era de o severitate extraordinară în privința profesiei, eu am încercat să îi urmez exemplul din acest punct de vedere. Mama, care urmase liceul din Chișinău, unde a fost colegă cu Zenaida Pally – Dumnezeu să o odihnească -, mezzo-soprană... Au avut un mediu pe care l-au cultivat și pentru mine.
Noi am trăit foarte modest, plus teama – nu voi uita niciodată – că în orice moment vine cineva și îl ridică pe tata. Au fost multe întâmplări, am trăit în acest imperiu dualist, cu o atmosferă în casă de spiritualitate tradițională, sfântă, autentică. Și cealaltă parte - atunci când mă duceam la școală trebuia să mă conformez cerințelor vieții. Iar tata m-a educat în acest sens. Zicea: interpretează ceea ce spune Sfânta Carte, dă-i Cezarului ce-i al Cezarului. Dar gândește și interpretează bine! În viață așa este și trebuie să ai grijă.
Și am reușit. Pentru tineretul care s-a format atunci – în general a fost un tineret de mare calitate – prima respectul... Acesta este paradoxul, aș spune eu, față de societatea actuală. Chiar până în 1989, noi am fost uniți, românii, de o singură idee: aceea că suntem un popor de sine stătător și stăpân pe forțele noastre și pe destinul nostru. Și pe ideea asta noi toți eram uniți într-un fel de respect social nescris, neobligat, neforțat de nimeni. Cu toate greutățile care erau, din toate punctele de vedere. Nu aveai voie să vorbești, te fereai, se asculta pe acasă Europa Liberă pe ascuns... Toate generațiile formate până prin anii 70 au înțeles cam cum trebuie drămuită viața. După 70 a urmat, așa, un deceniu și jumătate de aiureală completă. O nebuloasă. Și apoi a venit peste noi un tăvălug, dar nu ceea ce trebuia. Și suntem încă în căutarea propriei noastre existențe.
-Să rămânem încă o vreme în Moldova, pentru că tot aici v-ați întâlnit și viitoarea soție.
-Era colegă cu doi ani mai mică decât mine, la Conservator. Flautistă. Acolo ne-am cunoscut, așa am rămas. Ea este din Zlătunoaia, județul Botoșani. Nu de mult am sărbătorit 50 de ani de căsnicie.
-Mulți ani frumoși împreună! Înseamnă că ați umblat deseori pe dealurile Botoșanilor, către Zlătunoaia.
-Era superb! Dar în ultimii ani… Pădurea pe care o străbăteam odinioară nu mai există. Livada de la Lunca, pe care atâta am bătut-o, praf și pulbere, nu mai e nimic din ea. Mi s-au spus doar niște nume, un italian, un spaniol care tot ar fi cumpărat pământul pe acolo...
-Ne întoarcem la Iași. Cum ați decis să purcedeți către Cluj?
-Așa a fost viața. La Iași au apărut niște nemulțumiri la Opera din Iași. Nu au fost oferite anumite condiții care să fie realmente împreună cu ce aspirau și ce doreau acești artiști de excepție. Așa am ajuns puțin în conflict cu organele locale. Mi-a venit oferta. Atunci era director la Cluj Ionel Pantea, o altă celebritate a lumii muzicale. M-a chemat la Cluj.
-Și ați ajuns la Cluj. V-a prins revoluția în Ardeal.
-Da, eram la Cluj. Prin 1996, tatăl meu încă mai trăia, și mi-a ars una, cum se spune, ca să mă trezesc la realitate. Mi-a spus: dragul meu, eu am trăit prin două războaie. Era mai bine decât ce se întâmplă acum. Se referea la perioada de după 89. O mare parte dintre noi eram încă euforici. Și tot speram...
-Viața v-a dus și la Chișinău...
-Aveam dreptul, ca profesor universitar, la vechimea mea, să merg trei ani cu un alt contract, postul mi se păstra la Academia de Muzică din Cluj. Așa am ajuns, pentru o perioadă de trei ani, dirijor și director muzical la Opera din Chișinău.
-Antalya a fost mai târziu...
-Da, pentru mine au fost – Chișinău și Antalya - două surprize extraordinar de plăcute. La vremea aceea, Opera din Chișinău era cea mai bună operă românească. Când am mers eu, ei încă erau în colective. Aproape ca o fantasmagorie... o orchestră de 137 de oameni, asta reprezentând și orchestra de scenă necesară unor anumite operete. Cor de 120 de persoane. Balet de 120 de persoane. Dar, atenție, nimeni nu era umplutură. Toți erau niște artiști de foarte bună calitate. Și o altă realitate, am prins-o în ultimul eu an cât am fost acolo, foarte mulți dintre ei erau absolvenți ai conservatoarelor din Leningrad și Moscova... foarte mulți evrei. Și au plecat, a fost acel exod fantastic, au plecat în Israel. Cine a mai prins, generațiile 60, 70, acești oameni au format colectivele formidabile din Tel Aviv, Haifa…
-Ați mai fost la Botoșani. Primul gând, atunci când am văzut că veniți, a fost că la Botoșani va concerta ”dirijorul dirijorilor”. Pentru că mulți dintre dirijorii care s-au perindat pe scena de aici v-au fost studenți.
-Sunt câțiva, da. Am o mulțumire mare, din acest punct de vedere. Chiar în urmă cu câteva săptămâni a fost unul dintre cei la care țin foarte mult, care mi-a fost discipol: Cristian Sandu. Din foștii mei studenți de la clasele de orchestră, fie de la Iași, fie de la Cluj, sunt și ei astăzi pensionari. Mă uit uneori cu puțină teamă, gândindu-mă că am ajuns la vârsta aceasta, să trăiesc asemenea clipe....
-Ați și dirijat pe scena de la Botoșani.
-Eu, realmente, sunt entuziasmat de faptul că pe aceste meleaguri există această filarmonică. Prea multe personalități au plecat de aici. Ca să îi arunc o săgeată Angelei Gheorghiu, ar fi bine să mai călătorească și să vină să îi ceară iertare lui Enescu pentru cele afirmate, pentru că nu au fost cântărite cum trebuie și e păcat. Realmente, repet, sunt fericit că această orchestră există în continuare, știu că au fost greutăți de toate tipurile. Iarăși un paradox: pe vremea când aici era, atenție, Radu Paladi, pe vremurile celelalte, dacă te duceai la autorități cu o solicitare, totul ți se oferea.
-Să vorbim despre Rachmaninov... Melomanii vor asculta, vineri, Concertul pentru pian și orchestră nr. 2, în do minor, op. 18, în interpretarea lui Horia Maxim.
- Rachmaninov este compozitorul care cred că va rămâne încă un secol extrem de contemporan. Nu știu câte simfonii de Rachmaninov s-au cântat la Botoșani. Cere un aparat mare orchestral și de abia acolo, în simfonii, îl descoperi pe Rachmaninov cel adevărat. O altă lucrare monumentală, ”Clopotele”, înseamnă un cor imens, orchestră imensă, soliști... Dar Rachmaninov este continuatorul școlii rusești, să spunem, consolidate de Ceaikovski. El preia foarte multe lucruri de acolo, dar le dă o aură, astfel că aproape se suprapun cu curentele anilor 1920, în afară de zona vieneză. Iar literatura solistică – concertele de pian – este impresionantă, greu abordabilă de marea majoritate a interpreților, deci puțini pianiști se aventurează în a ataca partiturile...
-...este cunoscut, de altfel, ca unul dintre cei mai mari pianiști, fapt care probabil pune presiune pe soliști.
-A fost printre cei mai mari. Se spune că a avut această șansă de a avea, de la Dumnezeu, o mână incredibil de mare, cu care își permitea să facă foarte multe jonglerii pe instrument.
-Criticii scriu despre Rachmaninov că interpretările lui sunau ca și când ”ar fi fost elaborate în colaborare cu Dumnezeu”...
-Din punctul acesta de vedere, cred că cea mai bună lucrare luată ca exemplu, și lumea foarte puțin știe despre ea, este Simfonia I, scrisă la 19 ani. Din păcate cu un mare insucces la debut. Așa a fost să fie, o mică inadvertență, pentru că ea are o valoare incredibilă. Este sinonimă cu ”Titanul” lui Mahler, ca să dau un exemplu. Parcă vedem descrisă toată viața, dar și toate gândurile lui Rachmaninov. Mai ales că are o tentă vizibil religioasă în multe momente.
-Compusă la o vârstă – 18, 19 ani – când se povestește că, dacă dirijorul îi interpreta o lucrare și modifica ceva, Rachmaninov oprea lucrarea, spunând că nu permite să se intervină în niciun fel în compoziție...
-Așa era! Eu întotdeauna spun: am o mare șansă că mai fac un Rachmaninov. Am făcut Simfoniile toate, și ”Clopotele” am reușit să le fac, mi se pare că nu toate concertele de pian, pentru că aici nu am avut interpret. Celelalte s-au făcut, sunt mai accesibile.
-Cum a fost receptat Rachmaninov în vremea sa? Știm că pentru mulți dintre compozitori au fost situații dificile în timpul vieții, ori au fost denigrați, ori marginalizați, deși opera lor a fost, apoi, adulată în lumea întreagă.
- Rachmaninov a prins chiar în viață satisfacția de a fi recunoscut. Mai ales prin beneficiile pe care le-a adus țării, ajutoarele pe care le-a trimis. Cei din fosta Uniune Sovietică au început să programeze lucrările lui într-un ritm din ce în ce mai consecvent. Iar Occidentul, care era – aș spune – aproape îmbuibat de cât s-au cântat lucrările lui Rachmaninov, s-a îmbătat de-a binelea și era obișnuit cu această beție. Pentru că ai atâția interpreți extrem de valoroși și când se prezintă în formele astea ușor diversificate ca tempo-uri, ca nuanțe, atunci îți place să tot asculți. Pentru că, deși este aceeași muzică, ea este diversă.
-Concertul de Rachmaninov, pe care îl vom asculta la Botoșani, cred că a fost compus în anul 1901.
-La începutul secolului, da.
-1901 este anul în care a murit Kalinnikov.
-Exact! Din păcate, există prea puține date despre Kalinnikov. Am căutat pe site-urile rusești, dar nu am găsit foarte mult.
-A trăit foarte puțin, este adevărat. Pe 13 ianuarie 1901 ar fi împlinit 35 de ani, a murit pe 11 ianuarie.
-Este pentru mine o curiozitate treaba asta, voi continua să mă interesez. Este imposibil ca muzicologia rusească să nu conțină mai multe date despre el. Măcar o mică analiză a celor două simfonii, care - cine le știe cât de cât - observă că ele au un paralelism marcant. El s-a autoinfluențat cu Simfonia I scriind-o pe a doua. Cam așa este întâmplarea. Realmente, a obținut un succes incredibil. Spre exemplu, chiar și în Rusia, foarte multă vreme, această simfonie nu a existat. Nu a trecut de ceilalți, cum se spune.
-Impresionantă, însă, povestea acestei simfonii (Simfonia nr. 1, în sol minor). Imediat ce a fost scrisă, Rachmaninov l-a trimis pe editorul lui Ceaikovski să cumpere simfonia, apoi a mai cumpărat-o o dată, după ce a murit Kalinnikov, de la văduva acestuia, cu o sumă mult mai mare...
-E un lucru interesant. Ascultată de noi, ca iubitori de muzică simfonică, sau ca meloman care vrea o muzică bună, rămâi impresionat de melodicitatea și de optimismul pe care le degajă această simfonie...
-...o simfonie, să nu uităm, scrisă de un om aflat la un pas de moarte!
-Așa este. Și mai impresionează structurarea. Cred că sunt fericiți cei care fac analize de formă. Le ai toate mură în gură. Cu toate că sunt momente polifonice, sunt atât de limpezi și de clar făcute încât toate plutesc, aș spune, ca o barcă ultra ușoară pe o mare care nu există ca apă, ci un fel de aer diafan pe care merge barca asta. O să auziți temele. Sunt câteva pasaje unde, mai ales pentru o orchestră, cum este și cea din Botoșani, este dificilă. Nu te poți ascunde absolut deloc. Imprimările pe care le auzim sunt cu cel puțin 16 primi sau 18 primi vioriști. Se pierd foarte multe dintre lucrurile care sunt ușor negative din acele culori timbrale pe care trebuie să le obții dintr-o partidă de vioară. Una e când ai numai 10 oameni maximum, ele încep că iasă în evidență, cu cât se mărește trupa, cu atât ele dispar.
Nu e o regulă, dar am constatat acest fenomen. Din punctul acesta de vedere, simfonia este plină de pasaje care ușor sunt, cum se spune, împotriva instrumentului. Se cere tehnică extraordinară din partea instrumentistului și chiar un pic de efort.
Mie mi-a plăcut simonia, m-a și surprins în același timp. Cred că sunt abia 2-3 ani de când am făcut cunoștință cu ea. Ca să aflu, culmea, că ea pentru occidentali este șlagăr.
-Credeți că acest mare, uriaș pianist – mă refer la Rachmaninov – a intuit atunci când a vrut să salveze simfonia, i-a văzut valoarea uriașă?
-Cred că da. Sunt mai mulți dintre colegii de breaslă pe care Rachmaninov i-a ajutat, i-a propulsat, le-a deschis un drum extraordinar în viață. Iar Kalinnikov, aș spune, este unul dintre fericiți.
-Să mai punctăm și faptul că este prima dată când se cântă această simfonie la Botoșani.
-Da! Este o primă audiție. Pe vremea tinereții mele, o primă audiție era un eveniment, un argument de succes deja. Un element de atracție pentru public.
-Prima audiție la Botoșani. Dumneavoastră, însă, ați mai dirijat această lucrare?
-Nu, și pentru mine este tot o premieră. Ea este cântată de vreo două, maximum trei instituții din România. Această simfonie apare ca o pată de lumină în peisajul general simfonic. Rar găsești atâta forță și atâta lejeritate de a îmbina două teme și de a te juca cu ele, ca și cum ar fi un exercițiu de compoziție.
-Așa cum ne povestiți aici, îmi imaginez că le explicați și instrumentiștilor viziunea dvs. asupra simfoniei. Și-a asumat orchestra de la Botoșani lucrarea aceasta?
-Da, și sunt mulțumit de ce începe să se audă. Pentru că sunt niște greutăți tehnice... Am avut un principiu o viață întreagă: nu am gândit o lucrare pentru succesul meu personal sau pentru un succes oarecare, ci în primul rând pentru satisfacția interpreților. Interpretul să se simtă bine, să aibă senzația că o face cu plăcere. Pentru că e cel mai mare pericol să ajungi să devii funcționar muzical.
-În demulta vreme, mă gândesc aici chiar la Beethoven, compozitorul era și dirijorul orchestrei, era stăpânul absolut al întregului act artistic. Acum, dvs. veniți cu o lucrare a lui Kalinnikov, dar pe care, într-un fel, o purtați pe umeri. Este o responsabilitate enormă. Cum vă simțiți?
-Să știți că e lungă discuția. Asta este o temă de teză de doctorat. Știm foarte bine că, da, la început compozitorul era și dirijor. Numai că nu predomina această nuanță a dirijorului, pentru că în primele manifestări, practic, din când în când mai dădea din mână, sau cu manuscrisul în mână și sub diverse alte forme. Cu timpul s-a cristalizat nevoia de dirijor. Și de ce? Pentru că orchestra, ca instrumente și ca număr, a progresat, s-a mărit. S-au diversificat toate piesele muzicale. Cum arată o piesă din baroc, ce complexitate are ea, ce instrumentație, ce orchestrație, și cum s-a ajuns, îmi vine acum în minte ”Le sacre du printemps”, a lui Stravinsky - de o complexitate extraordinară, o orchestră mamut, cu multe instrumente. Foarte dificil ca instrumentiștii care formează grupul să meargă chiar de unii singuri. Chiar dacă s-au încercat niște performanțe, sunt câteva locuri unde s-au încercat piese fără dirijor...
-...în Franța, de pildă.
-Eu, culmea, nu fac parte din categoria celor potrivnici acestei idei. Există o zonă, din punctul meu de vedere, unde până la un anumit repertoriu, mai ales cameral, atât piese de orchestră de sine stătătoare, cât și piese de acompaniament, instrument solist, aici se poate foarte ușor fără dirijor. Și uneori puterea de concentrare a instrumentistului, component al formației, crește foarte mult. Celălalt punct de vedere al meu este că dirijorul este, totuși, necesar. Și dacă ajungem la complexitatea spectacolului liric, mă refer la operă, în care distanțele, diferențele uneori de mișcare a trupelor care cântă în timpul actului muzical ca atare, nu pot fi decât ținute în frâu printr-o coordonare. Și atunci este nevoie de dirijor. Ce consider eu este că, după 200-300 de ani de dirijat de tip actual, s-au cristalizat, din punctul meu de vedere, repet, este o părere pur personală, apar câteva mari, ultramari personalități ale dirijatului, din întreaga lume. Și urmează apoi o pleiadă de dirijori foarte buni, corecți... Ceea ce aproape toți pătimim este că nu am reușit încă să găsim summumul expresiei estetice a dirijoratului. Ne luptăm, căutăm cu toții... Eu cel puțin așa mă simt.
Normal, dirijorul este pus să bată o măsură. Din punct de vedere pur matematic, asta trebuie să faci. Dar aici e matematică. Și la un moment dat mi se spune: da, dar timpul întâi trebuie să exprime următorul lucru pentru că, în partitură, este un triolet. Și așa mai departe. Ei, aici intervine personalitatea fiecărui dirijor în a ști să deseneze. Avem mulți dirijori frizeri, de exemplu... Cei care vântură brațele, care vor să epateze și să pară... În dirijorat există această regulă la care eu țin foarte mult: cât mai discret din punctul de vedere al spatelui, cât mai expresiv în față. Și cu găsirea acestor elemente gestuale care să traducă, dacă se poate, la maximum discursul muzical.
-Să traducă pentru orchestră sau pentru public?
-Pentru orchestră în primul rând. Pentru că de acolo, dacă ai făcut bine, automat se transmite și către sală. E o luptă care, după părerea mea, nu s-a terminat. Din cauza asta este și frumoasă meseria ca atare. Și să sperăm că merge spre o rezolvare fericită a tuturor momentelor. Mai e o vorbă, apropo de ce spuneați despre Rachmaninov. El a lăsat în testamentul lui o vorbă extraordinară despre dirijat. Spunea: ”am fost un dirijor extraordinar de slab și am ajuns la o concluzie, dirijorul nu se face prin studiu, se naște”.
-Poate un dirijor să distrugă un concert?
-Se poate. Nu vorbim de distrugeri ritmice, adică oamenii să nu fie împreună. Nu, oamenii cântă împreună. Dar atâta timp cât tu nu reușești să traduci... dacă bați o măsură seacă și cu o mână care nu spune nimic, fără nicio nuanță, încet-încet, dacă ai numai elementul de tactare, se pierd toate celelalte. Realmente, se poate, din punct de vedere al dinamicii, distruge tot. Instrumentul îți cântă, dar o singură nuanță...
Eu am prins în viață lucruri grave de tot. Pur și simplu dărâmare de-a binelea. Eram în sală și am avut senzația că mi-a căzut tavanul în cap. Au mai fost situații, culmea, au avut mare succes. Cu oameni extraordinar de buni, dar fie că au încercat să dirijeze pe de rost, și există riscul ca la un moment dat organismul să îți joace feste și să faci o confuzie. Mai ales schimbările… Și derutezi orchestra. Am întâlnit două cazuri, fiind eu în sală. Dar reluările au dus la un succes extraordinar.
-Cum este la Botoșani, cum vă simțiți aici?
-Tot îmi vine în minte, sper să nu greșesc, în 1987-1988, am făcut un turneu în Moldova peste Prut. Era încă Gorbaciov. Am făcut un turneu care s-a chemat Bach-Enescu-Eminescu. Eu la pupitru, Ion Caramitru și Ștefan Ruha. Mereu îmi amintesc cu o plăcere extraordinară de acel turneu. Îmbinarea aceea a Preludiului la unison, de Enescu, cu Concertul pentru vioară și orchestră în la minor, de Bach, cu Doina recitată de Caramitru și cu celelalte puseuri de muzică românească pe care le aveam în program, au fost niște momente de trăire sinceră...
-Și cum să nu fie… ”De la Nistru pân' la Tisa”…
-…”Tot românul plânsu-mi-s-a...” Realmente incredibile momente, pe care le trăiești doar o dată în viață, dar mi le amintesc cu plăcere. Asta îmi amintesc și acum. Pentru mine acest oraș, Botoșani, este orașul în care eu am progresat extraordinar de mult ca tânăr dirijor. Și mai e legat de un nume. Cel care era pe atunci director, Ion Ilie. E o bucurie să mă aflu pe aceste meleaguri și în special în această urbe. Iar Horia Maxim este un pianist foarte bun. Știu și de faptul că este gălățean, ca și mine. Abia aștept să reușim împreună o performanță extraordinară.
Dirijor și profesor universitar la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, dr. Gheorghe Victor Dumănescu a absolvit, în anul 1967, Conservatorul de Muzică „George Enescu” din Iaşi, la clasa de dirijat a maestrului Ion Baciu. Între anii 1961-1974 a activat ca dirijor al Corului „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii „Moldova” din Iaşi, iar între anii 1974-1984 ca dirijor al Operei Naționale din Iași. Între anii 1984-1994 este dirijor al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Începând cu anul 1991, Maestrul Victor Dumănescu este profesor permanent al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la clasele de orchestră, dirijat şi clasa de operă.
Repertoriul său cuprinde majoritatea titlurilor de operă, operetă și balet aflate în repertoriile curente ale tuturor instituțiilor de profil din țară, dar și numeroase lucrări vocal-simfonice aflate în repertoriul curent al filarmonicilor românești. Este colaborator permanent al instituțiilor de spectacol și de concert din țară și din străinătate, prezența sa pe scenele festivalurilor din: Kiev (Ukraina), Aspendos (Turcia), Sofia (Bulgaria) fiind încununată cu succes de fiecare dată.
(Foto: Facebook / Nicu Cherciu)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
