România deține un record trist în Uniunea Europeană în ceea ce privește cazurile de tuberculoză. Peste 27.000 de bolnavi sunt tratați anual de TBC, iar mai mult de 15.000 sunt cazuri noi, scriu reporterii de la Gazeta de Sud.
Rămânem ţara cu cea mai crescută incidenţă globală a tuberculozei din UE. Catalogată drept boala sărăciei sau boala ascunsă, tuberculoza chinuie viețile a zeci de mii de români. Este provocată de un bacil (Mycobacterium tuberculosis) care afectează cel mai des plămânii. Se răspândește de la o persoană la alta prin aer. Când oamenii cu tuse TBC pulmonară strănută sau împrăștie particule de salivă, ele propagă germenii TBC în aer. O persoană care inhalează acești germeni se poate infecta. Cristina M. a aflat că e bolnavă în luna iulie 2013. Atunci a făcut o radiografie și i s-a spus că este suspectă de TBC. După un set de analize mai amănunțit, s-a confirmat diagnosticul dur de tuberculoză extensiv-rezistentă (TB-XDR), adică o formă severă și extinsă a bolii. Cel mai greu pentru Cristina a fost să afle că în România nu exista tratamentul specific acestei forme.
„Nu știu de unde am luat boala. Nu am avut pe nimeni în familie cu această afecțiune. Am fost într-un final internată în sanatoriul TBC de la Bisericani, unde am urmat timp de nouă luni tratamentul existent în România în acel moment. Am avut sprijin medical pentru a reuși să merg mai departe și condiții bune de cazare, însă îmi lipsea ce era mai important, tratamentul specific bolii. Luam 16 pastile pe zi și făceam și injecții. Am stat nouă luni internată. Știam că tratamentul nu mă vindecă pentru că nu era pentru forma mea de TBC, dar măcăr mă menținea într-o stare cât de cât bună. Au urmat alte 11 luni de tratament, dar pentru că nu aveam medicamentele pentru TB-XDR nu am avut nici un rezultat“, povestește Cristina M.
Acasă, Cristina avea cinci copii care îi duceau dorul. După ce a fost diagnosticată cu TBC, soțul a părăsit-o. Părinții au decedat, iar ea a rămas doar cu sprijinul fratelui. Pentru că în România nu exista tratamentul care îi putea face bine, a fost externată pe motiv că afecțiunea ei este incurabilă.
„Am fost trimisă acasă pentru că îmi spuneau că am XDR incurabil. Având boala, trebuia să stau izolată, îmi puneam copiii în pericol. Fratele meu a sunat peste tot să îmi găsească un loc în spital. În final, am ajuns să stau izolată la spitalul din Botoșani cinci luni. Nu aveam voie nici măcar cu masca pe față să merg să îmi iau apă de la fântâna din curtea spitalului. Am sperat că Dumnezeu mă va ajuta să mă vindec ca să îmi cresc copiii. De când m-am îmbolnăvit, pe tatăl lor nu l-a mai interesat de noi. Am rămas singuri“, explică femeia.
După chinuri lungi, în vara anului trecut, Cristina a fost chemată la Institutul „Marius Nasta“ pentru că în România a fost adus, în sfârșit, tratamentul specific tuberculozei XDR. I s-a spus că tratamentul este dur și că este posibil ca organismul ei să nu reziste.
„Am riscat, am spus că ori mor că nu rezistă organismul, ori scap și mă întorc la copiii mei. Fiind tratament nou în România, nu știam la ce să mă aștept, și după ce făcusem doi ani de terapie corpul era deja slăbit“, spune Cristina. Din august 2015, a început noul tratament și acum are puterea să lupte pentru că pentru prima dată încep să apară rezultatele.
