Un loc din nordul județului Botoșani are o poveste incredibilă, ce poate deveni oricând subiectul unui film documentar cu accente dramatice pe destinul unei familii care a dat țării politicieni de primă mână, scriitori de excepție, artiști și încă mulți oameni destoinici.
Familia Pillat a așezat pe hartă Miorcanii, dându-i sens și rost într-o Românie în care valoarea era terfelită, în care ideologia comunistă se amesteca fraudulos cu naționalismul găunos. Un loc intrat în legendă prin fiecare popas spiritual, prin fiecare pagină scrisă în odăile conacului, prin întâmplările tulburătoare care s-au petrecut în ani de cumpănă.
Scriitoarea Monica Pillat dă mărturie cum tatăl său, Dinu Pillat, în corespondenţa cu familia, vorbea despre schimbările dramatice prin care a trecut conacul, ”de la atmosfera idilic-pastorală, desprinsă parcă dintr-un roman de Turgheniev, la transformarea parţială, după Primul Război Mondial, a locului în infirmerie pentru bolnavii satului, sub îngrijirea Mariei Pillat, născută Brătianu”.
”Dinu Pillat a trăit drama pierderii şi a distrugerii locului care tatălui său (Ion Pillat, nota red.) i se păruse nemuritor. Senzaţia de imuabil, de stabilitate şi dăinuire s-a risipit cu totul în anii celui de Al Doilea Război Mondial şi după, când arborii au fost tăiaţi, obiectele şi mobilierul – furate. După venirea comuniştilor, conacul şi parcul au fost rechiziţionate, iar cărţile din biblioteca poetului au fost arse în curte, focul fiind aprins de săteni pentru pârjolirea porcilor”,
povestește Monica Pillat.
(Monica Pillat)
Monica Pillat își amintește cum, prin anii 70, venea la Miorcani alături de tatăl său, la invitația Centrului de cultură din Botoșani.
”Atunci am fost găzduiţi de poetul Lucian Valea, mare iubitor al poemelor lui Ion Pillat şi prieten cu părintele meu. Când am ajuns pe înnoptate, la Miorcani, ne aştepta o mare de oameni care veniseră să îl întâmpine pe fiul poetului. Din anii 80 până în 90, s-au organizat sărbăoriri anuale ale bunicului meu la Botoşani şi Miorcani, iar în acel interval, mama mea, Cornelia Pillat, şi cu mine am adus cărţi, fotografii, mobile, tablouri ale Mariei Pillat-Brates, covoare pentru alcătuirea unui muzeu al familiei Pillat, în casa administraţiei, deoarece conacul fusese transformat în casă de naşteri pentru sătenii din Miorcani”.
Venea marea eliberare de comunism. Pline de emoție, Monica Pillat și mama ei, Cornelia Pillat, veneau din nou la Miorcani. Era primãvara anului 1990 şi la Botoşani se organiza ”o comemorare a poetului”.
”Mama şi cu mine am fost primate cu ostilitate de către autoritãţile locale, care se temeau ca nu cumva să revendicăm proprietatea. Nici prin cap nu ne trecuse un asemenea gând. De atunci nu s-a mai făcut nici o sărbătorire a poetului Ion Pillat, ba mai mult, în 2002, într-o noapte, muzeul a fost vandalizat, covoarele şi perdelele au fost furate, cărţile au fost împrăştiate pe câmp. Poliţia, care nu a descoperit nici până astăzi vinovaţii, a reuşit să recupereze doar o piesă de mobilier, câteva tablouri şi fotografii”,
spune mai departe Monica Pilat.
.jpg)
Îngrozite de acest fapt, în 2003, ”mama mea şi cu mine am hotărât să donăm Mitropoliei Moldovei conacul şi parcul, nădăjduind că Biserica va apăra şi proteja proprietatea, dându-i, conform clauzelor donaţiei, o destinaţie cultural-pastorală”.
Așadar, când calvarul părea că s-a sfârșit, punctul muzeal de la Miorcani a devenit scena unei spargeri. Au dispărut, cum spunea Monica Pillat, obiecte de patrimoniu, unele dintre ele niciodată recuperate. Chiar dacă Poliția a cercetat cazul, nici până astăzi autorii spargerii nu au fost găsiți.
Potrivit datelor existente în arhiva Muzeului Judeţean Botoşani, în anul 1988 au achiziţionate, prin Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Botoşani, de la diverşi particulari, nu mai puțin de 65 de piese de interes muzeal, plus 55 de fotografii de epocă şi 6 litografii.
Printre aceste bunuri se găseau și 12 obiecte care proveneau de la Cornelia Pillat (soţia lui Dinu Pillat).
Cele 12 obiecte au fost introduse fuseseră introduse în patrimoniul Muzeului Județean de la numărul de inventar 3004 la 3015.
Era vorba, conform procesului-verbal încheiat la acea vreme, de un jilţ lemn spaniol, un fotel, banca de Transilvania, 4 tablouri, o carpeta caramani, o carpetă persană, două farfurii, una de epocă şi una de Maramureş, şi o oală de Transilvania.
În prezent, opt piese dintre cele provenite de la familia Pillat se află sub acoperişul Muzeului Judeţean, în patrimoniul secţiei Memorialistică.
Dintre obiectele provenite direct de la familia Pillat, banca de Transilvania a fost transferată în patrimoniul Muzeului de Etnografie (cu număr de inventar 2441), secţie care face parte tot din Muzeul Judeţean. Două farfurii, una de epocă şi una de Maramureş, au fost transferate la Muzeul George Enescu din Dorohoi (nr. inv. 3014, înregistrată cu nr.inv. 1361 la Dorohoi, şi nr.inv. 3015, la Dorohoi primind nr.inv 1362).
La desfiinţarea punctului muzeal de la Miorcani, obiectele au fost aduse la Muzeul Judeţean Botoşani, însă nu toate 12, ci numai 11 dintre ele. Unul avea să dispară, fără a mai fi recuperat vreodată.
"Dintre cele 12 piese s-a furat un obiect numit oală de Transilvania, estimată atunci la 200 de lei, sub numărul de inventar 3013. Până astăzi, din câte ştiu, autorii furtului nu au fost identificaţi şi piesele nu au mai fost recuperate. Restul pieselor sunt în stare foarte bună. Noi intenţionăm ca unele dintre ele să le propunem pentru clasare în categoria Tezaur, ca bun de patrimoniu naţional, este vorba despre patru tablouri în acuarelă semnate de Maria Pillat Brateş, fiica lui Ion Pillat, tablouri care se află la noi",
spunea în urmă cu câţiva ani Sergiu Balanovici, şeful secţiei Memorialistică din cadrul Muzeului Județean Botoșani.
Autorii furtului nu au fost identificați nici până astăzi, în ciuda adreselor repetate făcute de către specialiștii Muzeului, una aparținând regretatului istoric Ionel Bejenaru, în 2008.
Etnograful Steliana Băltuță își amintește că, după ce muzeul de la Miorcani a fost prădat, istoricul Ionel Bejenaru a adus banca la Muzeul Județean.
”Însă ea stătea pe un hol în secția de Istorie, alături de dulapul de epocă. Și atunci l-am întrebat pe domnul Bejenaru dacă nu ne dă lada pentru secția de Etnografie. Și am transferat-o. Altfel ea nu își găsea loc în altă parte. Am luat-o și am dus-o la subsol, unde erau piese de mobilier plus alte lăzi de zestre aduse de la Biserica ”Sfântul Dumitru”, o ladă unde stătuseră cărți bisericești. I-am pus noul număr de inventar, i-am făcut dosar pentru clasare în categoria Tezaur. Până la amenajarea în Casa Ventura a sosit la Botoșani cineva din partea familiei Pillat, a spus că nu vrea lada, ci doar să o fotografieze. Este o ladă asemănătoare lăzilor din Brașov, deși este trecută doar ca bancă-ladă. Nu știa nici domnul Bejenaru proveniența exactă. A rămas ca o legendă că toate lăzile de zestre pictate sunt din Brașov. Însă unele proveneau și din Basarabia, plus cele din Bucovina, meșterii de la Cernăuți”,
spune Steliana Băltuță.
Etnograful și-a manifestat convingerea că banca transilvană va fi clasată în categoria Tezaur...
”...pentru că are toate datele necesare. Când va stabili comisia de etnografi, care se întrunește și analizează dosarul, vom afla ce s-a stabilit”.
Etnograful Steliana Băltuță este de părere, de asemenea, că pictura băncii este cea originală, fiind posibil ca Sandra Slătineanu să fi intervenit doar pentru curățarea culorii.
”S-a păstrat în bună stare pictura. Eu nu am cum să contrazic, familia știe ce a fost, s-ar putea face o analiză de culoare, însă Muzeul Județean nu are laborator pentru lemn pictat”.
Potrivit lucrării ”Meşteşuguri artistice tradiţionale”, de Georgeta Stoica și Olga Horşia (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001), Muzeul Judeţean Botoșani deţine în inventarul Secţiei de Etnografie un număr de 10 lăzi pentru zestre decorate cu ferecătură, incizate, pictate.
”Piesele la care ne referim au intrat în muzeu prin achiziţie şi donaţie. Cei care le-au deţinut n-au mai păstrat în timp, pentru a oferi muzeului, date despre centrele de meşteri unde au fost lucrate. Doar făcând comparaţie cu piese asemănătoare din alte zone, am putut stabili, parţial, provenienţa. Unele dintre lăzile pictate au ajuns din atelierele meşterilor transilvăneni şi prin 3 târgurile din Moldova”,
aflăm din lucrarea citată.
Specialiștii spun că, în zona Botoşani, ”nu sunt dovezi nici de arhivă, nici din vreo altă sursă, că ar fi existat vreun centru de meşteri lădari”.
”La o analiză mai atentă, frumuseţea lăzilor de zestre pictate este conturată de motivele decorative predominant florale şi dispuse în registre la partea din faţă, într-o bogată gamă cromatică. Ca vechime, lăzile amintite se încadrează în secolul al X IX-lea”.
Lucrarea menționează, însă, ”existenţa ca unicat a unei lăzi - bancă datată în anul 1853”, înscris central în faţă (înscris într-o inimioară) şi donată Muzeului Botoşani de familia Pillat pentru expoziţia memorială de la Miorcani.
”Această piesă unică face parte din Colecţiile Secţiei de Istorie Modernă, fiind temporar transferată în custodie pentru expoziţia Secţiei de Etnografie. Prin decorul floral policromat, şi această piesă ne conduce în atelierele meşterilor din Transilvania secolului al XIX-lea. Aşa cum şi un recunoscut studiu etnografic menţionează, lada de zestre, cu răspândire în arta populară europeană, s-a menţinut până târziu în multe case ţărăneşti româneşti ca o piesă esenţială a interiorului și rămâne peste secole ca o dovadă documentară că această piesă de mobilier are valoare utilitară şi artistică până în prima jumătate a secolului XX”.
Potrivit aceluiași studiu, cumpărate din iarmaroacele organizate in târgurile şi oraşele din zonă sau din apropiere, lăzile pictate proveneau, de fapt, din Braşov sau din alte ateliere învecinate.
Banca de Transilvania sau lada săsească pare să fie, ea însăși, martorul tăcut al unei istorii de peste un secol și jumătate. Din fericire, le-a fost greu celor care au prădat muzeul, în anii 2000, să care lada cu ei, altfel probabil ar fi ajuns scrum și pulbere.
”…prin 2002, încăperile au fost prădate, covoarele, perdelele, tablourile și mobila au fost furate. Poliția a găsit cărțile rupte și împrăștiate pe câmp. Cu greu s-au mai putut recupera două-trei picturi și lada săsească, aflate acum în depozitul muzeului din Botoșani”,
scrie Monica Pillat în cartea ”Ceasuri de demult”.
Povestea băncii s-a pierdut în timp, însă ea se identifică, de la un punct, cu destinul familiei Pillat.
”Nu știu povestea acelei bănci, dar știu că a fost pictată, la dorința mamei, de Sandra Slătineanu, fiica scriitorului, etnografului și colecționarului Barbu Slătineanu, mort în închisoare în anii 60”,
ne mărturisește doamna Monica Pillat.
Facem câțiva pași în istorie și aflăm că Barbu Slătineanu (14 iulie 1895, Paris – 31 octombrie 1959. București) fusese școlit la Munchen, absolvind apoi în țară Școala de Ofițeri de Artilerie. Interesant este că, dacă în 1941 era profesor la Școala de Război, zece ani mai târziu preda istoria ceramicii la Institutul de Arte Plastice, fiind chiar autorul unor lucrări despre ceramica și arta populară română, însă a scris și nuvele, povestiri, chiar și un roman apărut postum (”Sub semnul paloșului”). În 1958 este arestat de autoritățile comuniste. Este eliberat din cauza sănătății precare, însă i se cere să devină informator. Refuză și, în septembrie 1959, este din nou arestat. Două luni mai târziu moare în spitalul Penitenciarului Văcărești.
Cea care avea să îi moștenească talentul și pasiunea pentru arta populară era chiar fiica sa, Alexandra Maria Slătineanu. Povestea ne duce și mai departe sau, mai precis, vine și mai aproape de zilele noastre. Pentru că Alexandra Maria (cunoscută sub numele Sandra) se va căsători cu arhitectul Ion Sturdza. Cei doi Sanda și Ion Sturdza, sunt nimeni alții decât părinții lui arhitectului Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România și membru corespondent al Academiei Române.
.JPG)
(Alexandra Maria Slătineanu)
În încercarea de a continua povestea băncii transilvane, l-am contactat pe arhitectul Șerban Sturdza, pentru a ne confirma sau nu faptul că obiectul muzeal a fost pictat de către mama sa.
Aveam să aflăm că Sandra Slătineanu-Sturdza doar a restaurat (și ne referim doar la pictură, nu la lemn, cel mai probabil) banca ce datează din 1853.
”Banca a fost restaurată de Sandra, pictura este cea originală. Am o amintire vagă a acestui obiect, dar o mare bucurie că ea mai există. Mama s-ar bucura și ea, căci familia Pillat și Slătinenii erau prieteni”,
ne-a transmis arhitectul Șerban Sturdza.
O istorie de mai bine de un secol și jumătate, care unește destinul a trei familii, de la Pillat la Slătineanu și până la Sturdza.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
