Actorul Vlad Ivanov povesteşte despre copilăria petrecută la Botoşani, despre primii paşi în actorie la Şcoala Populară de Artă din acelaşi oraş, despre perioada când a fost vânzător la Gara de Nord şi despre importanţa premiilor în viaţa lui după ce, la Gala UNITER din acest an, a fost desemnat ”Cel mai bun actor”, potrivit Adevărul.
Vlad Ivanov (45 de ani) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi premiaţi actori din România, atât în teatru cât şi în film. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în spectacolul „Tamerlan cel Mare“ în regia lui Victor Ioan Frunză şi a continuat să joace pe scenele bucureştene până când rolul domnului Bebe din filmul câştigător al unui Palme d’Or, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, în regia lui Cristian Mungiu, i-a adus recunoaşterea internaţională şi premiul pentru cel mai bun actor acordat de Asociaţia criticilor de film din Los Angeles.
Au urmat multe alte roluri în filme la fel de bine cotate de la „Poliţist, adjectiv“ al lui Corneliu Porumboiu, la „Concertul“ lui Radu Mihăileanu sau la „Poziţia copilului“ în regia lui Călin Netzer. S-a născut într-o zi de vară, în zodia Leului, într-o familie de lipoveni şi are încă trei fraţi. Drumul spre succesul internaţional n-a fost uşor, dar, crede Vlad Ivanov, totul este să-ţi urmezi visul. În această primăvară a primit premiul pentru Cel mai bun actor la Gala UNITER, pentru rolurile din „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Şerban. Iar în această toamnă va putea fi văzut din nou pe scena de la Teatrul Bulandra, în rolul principal în „Carusel“, o nouă producţie semnată Andrei Şerban.
Au trecut câţiva ani buni de când pe străzile din Botoşani se juca un băieţel pe nume Vlad, care visa să devină actor. Cum arată azi Botoşaniul, când te întorci în oraş, după ce ai străbătut lumea în lung şi în lat la cele mai importante festivaluri?
Vlad Ivanov: E un oraş trist, nu mai e pic de industrie acolo şi oamenii sunt la linia de plutire şi mulţi sub ea. Din cauza lipsurilor materiale e acolo o tristeţe cronică, iremediabilă, care s-a abătut peste toate locurile. E un oraş fără perspectivă. Şi nu e singurul. Am fost acum în Victoria, la filmări la un proiect al lui Cristian Mungiu, un oraş aproape de Sibiu, un oraş făcut peste noapte de Ceauşescu, şi acolo e ca şi cum ai dat cu DDT, parcă a picat bomba de la Hiroshima şi nu mai vezi oameni pe stradă. Doar câte unul din când în când. Dar la Botoşani eu mă duc întotdeauna în locurile în care-mi plăcea să merg în copilărie şi-mi aduc aminte ce plin de viaţă era atunci. Mai mult ca sigur că şi vârsta mea mă făcea să văd aşa, dar nu e doar asta.
Care sunt acele locuri?
Casa bunicii. Am copilărit acolo câţiva ani şi după aia s-a pierdut casa. De fapt am suferit destul de mult că nu am avut bunici la ţară. Am avut două bunici cu casele undeva la marginea oraşului, dar s-au prăpădit destul de repede. Eu sunt lipovean, dar am mers de foarte puţine ori la sora bunicii. Mi-aduc aminte că eram fascinat de bărbile mari ale ruşilor lipoveni şi de băile alea speciale ruseşti, dar cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bloc.
Şi cum arăta copilăria lui Vlad?
Jucam „Baba oarba“ şi tot felul de jocuri în faţa blocului, cu ceilalţi copii. Cam asta a fost copilăria mea. Iar blocul meu era despărţit doar printr-o stradă de cimitir. Şi serile ne jucam „De-a v-aţi ascunselea“ în cimitir…
Şi cum a fost ultima dată când te-ai dus la Botoşani să vezi casa bunicii?
Ultima oară am avut curaj să intru. În fiecare an treceam, mă opream în faţa casei, dar nu aveam curajul să-i rog pe cei care locuiesc acolo să mă lase să intru puţin în curte. Oricum, locul s-a modificat mult. Înainte era cu o livadă în faţă, cu o grădiniţă cu flori, şi un iaz în spate. Acum curtea e betonată. Şi totuşi, am vrut să mă duc să văd cum e în spate, în curte. Am bătut la poartă şi a ieşit o doamnă, i-am povestit că bunica mea a locuit acolo şi am rugat-o să mă lase un minut să stau în curte. Iar ea a fost foarte drăguţă şi m-a invitat şi în casă. Dar n-am vrut. Mi-aduc aminte că în casă erau nişte sobe de ceramică sculptate, foarte frumoase.
N-am vrut să văd că poate au dispărut... Ţin minte că eu dormeam într-o cameră şi ea îmi deschidea dimineaţa geamul care dădea în grădiniţa de flori şi intra un miros de crini şi trandafiri. Iar când ridicam ochii găseam pe măsuţa de lângă pat o brânzoaică. Şi am refuzat să intru pentru că m-am temut că-mi aduc aminte de prea multe lucruri şi nici nu voiam să calc intimitatea unei familii. Aşa că m-am dus doar în spate şi am stat câteva minute. Doamna care te-a invitat în casă ştia că eşti Vlad Ivanov, marele actor, premiat la Los Angeles, invitat la Cannes, care a venit să stea câteva minute la ea în curte? Nu, nici gând. Şi a fost mai bine aşa. Dar teatrul nu prea are puterea să te facă să fii recunoscut pe stradă. Televizorul, filmul, da... A fost o vreme când am fost imaginea unei companii de telefonie şi erau mulţi care mă recunoşteau. Dar nu sunt atât de popular cum este Florin Piersic sau cum era Jean Constantin... Acum lucrurile funcţionează altfel.
