Cu câteva secole în urmă, cafenelele ce se găsesc astăzi la tot pasul au pătruns prima dată în orașul moldav. Erau locurile unde se putea bea cafea, se jucau table, cărți și zaruri, se putea servi şi ceva dulce dar se și fuma tutun turcesc, iar oamenii stăteau ceasuri bune la discuții.
Primele cafenele de la noi au aparţinut străinilor fie că erau turci, greci, evrei, armeni sau bulgari. În 1820 se găsea o “cafine” în Târgul Vechi, în care se juca chiar și biliard. Deschisă de frații Neculai și Ștefan Focșăneanu, este prima atestată documentar. Mari aducătoare de venituri, până și președintele tribunalului, Manoil Vasilievici sau bogatul armean David Goilav și-au deschis astfel de localuri.
Negustorii cafegii s-au înmulţit într-un timp scurt, deoarece în 1832, numărul acestora ajunsese la 16.
Tot din acea perioadă circulă povestea logofătului Tăutu, al domnului Bogdan cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare, căruia i s-a oferit o cafea în timp ce era în solie la sultan. Neștiind prea multe despre acest tip de băutură, a încercat s-o bea ca pe o ceașcă de apă. Bineînțeles, cafeaua i-a fript limba și gura.
Cum arata o cafenea a acelor timpuri e uşor de închipuit. În una din dughenile oraşului ce se înşirau una după ala ca mărgele pe aţă, scunde şi întunecoase, iluminate cu lumânări, amenajate cu măsuţe lucrate „din topor”, fără nicio faţă de masă, se putea bea o cafea sau o bragă, se putea servi şi ceva dulce, căci erau în acelaşi timp şi cofetării. Cei în vârstă jucau ore întregi cărţi şi biliard, fumându-şi în linişte luleaua umplută cu tutun turcesc. În faţa cafenelei se găsea amenajată ceea ce se numeşte astăzi o terasă, ferită deasupra de un acoperiş din stuf sau şindrilă ce apăra clienţii de soare şi ploi.
Clientela cafenelelor centrale era alcătuită din boierimea mijlocie a oraşului şi negustorii înstăriţi, îmbrăcaţi în anterie lungi (caftane) până la pământ, purtând pe cap nişte işlice asemănătoare potcapurilor preoţeşti.
O asemenea scenă de cafenea de altădată a rămas imortalizată de pictorul Marcel Olinescu în albumul „Botoşanii care se duc”, apărut în colaborare cu Aurel I. Gheorghiu, în 1927.
O interesantă şi frumoasă amintire a boemului Andronic Ţăranu se referă la existenţa cafenelelor botoşănene de altădată, din care se poate vedea că, într-un asemenea local, se putea bea şi un vin bun de care oraşul nu ducea lipsă.
Un vechi „arman” din familia numeroşilor Bolfoşi, Ion, i-a povestit bunicii sale, Maria Ţăranu, o scenă din viaţa unei cafenele: Unul dintre armenii botoşăneni, Andrei Tătaru „îţi petrecea viaţa mai mult într-o cafenea care era situată pe atunci unde este astăzi strada Unirii. Acolo se întâlneau mulţi bătrâni şi discutau de negustorii, căsătorii şi alte afaceri ale lor. Tinerilor nu le era permis să viziteze cafeneaua.
Şi bătrânii, nu rareori, făceau chefuri lungi şi late. Mai cu seamă, Andrei, care era decanul chefliilor, se plimba prin cafenea, cu paharul de vin în mână și lăutarii îi cântau cântecul său preferat:
"La fântâna lui Chitic/ N-avem apă nici un pic/ De aceea eu beu vin/ Vin, vin, vin și pelin"
Fântâna la care se face referire era considerată a fi cu cea mai bună apă potabilă pe vremuri. Însă petrecărețul spunea că a secat, iar vinul îl bea de nevoie, nu de altceva.Armeanul Andronic Ţăranu, a fost un demn urmaş al înaintaşului său, Andrei Tătaru, fiind remarcat ca unul dintre cei mai „petrecăreţi” din lumea bună a oraşului, cunoscut ca „sufletul” multor petreceri.
În perioada interbelică, la capătul străzii Lemnăria Veche ce se sfârşea lângă biserica Sfântul Gheorghe şi poştă, se găseau câteva vestite cafenele, de aceea locul acesta se numea atunci „Între cafenele”. Nu existau terase sau mese aşezate în stradă ca în marile oraşe ale ţării. Erau nişte clădiri joase, fără etaj, gârbovite de ani, în care se întâlneau amatorii de cafea bună.
Cel mai renumit cafegiu, aşa cum reiese din monografia oraşului Botoşani de Ştefan Ciubotaru, a fost armeanul Senexerim Zarughian, urmat de Senexerim Zarughiane şi Dician Ardesian.
DESCARCÃ APLICATIA BOTOSÃNEANUL PENTRU MOBIL:
