Este sfântul născut într-o zi de 23 iulie, într-o căsuță mică dintr-un sat botoșănean.
Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul (Ioan Iacob de la Neamt) este primul sfânt român al secolului XX. S-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, fostul județ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina. Acestora bunul Dumnezeu le-a dăruit un fiu pe care l-au pus sub ocrotirea sfântului Prooroc Ilie.
După şase luni de la naştere, pruncul Ilie rămâne orfan de mamă şi este crescut de bunica sa Maria. Începând primul război mondial tatăl său este chemat în armată şi în toamna anului 1916 îşi va da viaţa pe front, astfel că micuţul prunc Ilie va rămâne orfan şi de tată. Va fi crescut de rudele apropiate, mai ales de bunica sa Maria care era văduvă.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani – Hotin şi liceul la Cozmeni –Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot, dar el simţindu-se chemat de Dumnezeu la viaţa de mănăstire, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!".
După un an, în luna iunie tânărul Ilie, lucrând la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu ce cale să urmeze. Atunci deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea!". Din acea clipă n-a mai avut odihnă în suflet până nu a plecat la mănăstire.
Cu binecuvântarea duhovnicului său, arhimandritul Eugen Laiu, şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi călăuzit de Sfântul Duh, a intrat în obştea mănăstirii Neamţ. Aici, stareţul mănăstirii episcopul Nicodim Munteanu, l-a primit cu dragoste, l-a binecuvântat, l-a dus în faţa icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului şi i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Tânărul Ilie şi-a îndeplinit aceste ascultări cu tăcere, smerenie şi ascultare.
Între anii 1934 – 1935 face stagiul militar la Dorohoi, ca infirmier, îngrijind cu dragoste şi milă pe cei bolnavi. După terminarea armatei, se reîntoarce la mănăstirea Neamţ unde îşi reia ascultările primite la intrarea în mănăstire.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie primeşte tunderea în monahism din mâinile episcopului Valerie Mogan, noul stareţ al mănăstirii, primind numele de Ioan.
În noiembrie 1936 împreună cu alţi doi monahi, Claudie şi Damaschin, monahul Ioan pleacă în Ţara Sfântă pentru a se închina la Locurile Sfinte. După ce se închină la toate sfintele locuri cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea mănăstirii Sfântului Sava din pustiul Iordanului. Întorcându-se însoţitorii săi în ţară, monahul Ioan se nevoieşte la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde a primit ascultarea de paracliser. În această ascultare el se îngrijea de biserică, de prescuri sau suna clopotul de slujbă. Alături de aceasta mai era şi infirmierul mănăstirii, îngrijându-se de călugării bolnavi sau bătrâni, de numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război.
Astfel, monahul Ioan era ziua în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multă rugăciune, cu metanii, cu lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi a Sfinţilor Părinţi. Pe lângă aceste nevoinţe, traducea din limba greacă scrierile Sfinţilor Părinţi şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul scrierii, compunea învăţături şi versuri duhovniceşti. Acestea le dădea celor care veneau la el sau pelerinilor români care veneau să se închine la Locurile Sfinte. În anii 1939 – 1940 se nevoieşte împreună cu un ucenic de-al său român în pustiul Qumran, într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici îl cunoaşte pe monahul Ioanichie Pîrîială care îi va deveni ucenic şi va rămâne lângă el până la trecea la cele veşnice.
În vară anului 1960, era tare bolnav și suferea cu multă răbdare și niciodată nu se tânguia, ci se ruga neîncetat.
Simțindu-și aproape sfârșitul vieții pământești, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineață, la orele 5, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani.
După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de Amfilohie, egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe. Astfel începând slujba prohodului au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeți să mănânce. Acum însă nu veniseră să primească hrana ci erau trimise de Dumnezeu spre petrecerea cuviosului spre mormânt.
Însuși egumenul Amfilohie mărturisea:
”Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărțile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se așezau și pe el. Pe cap, pe piept, pe picioare și fiecare glăsuiau după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră“.
Toți cei de față la înmormântare au considerat această o minune pentru sfințenia Cuviosului Ioan. Timp de 20 de ani mormântul său a fost îngrijit în peșteră de ucenicul lui, monahul Ioanichie.
Satul Crăiniceni are o vechime de mai bine de 500 de ani, el fiind inițial așezat pe valea râului Prut. Denumirea satului vine de la acei "crainici" pe care Sfântul domnitor Ștefan cel Mare i-a așezat pe dealuri înalte, pentru a da de știre când veneau tătarii.
Satul a fost împrejmuit cu gard înalt, iar intrarea și ieșirea din sat se făcea numai pe o poartă mare. Din cauza unor alunecări masive de teren dar și datorită împroprietăririi țăranilor, satul s-a extins pe deal, de o parte și de altă a Drumului Național 29A, ce leagă orașele Dorohoi și Rădăuți Prut. Satul, neavând locaș de cult a fost înzestrat cu biserică de lemn închinată Sfântului Ioan Botezătorul.
Biserica în formă actuală a fost sfințită în anul 1931, cu hramul Sfânta Treime, prin osârdia preotului paroh Aristotel Popescu, cu ajutorul localnicilor. Biserica este lipsită de pictura murală, cu excepția boltei. Clopotnița bisericii se află la exterior, la poartă, fiind refăcută prin efortul localnicilor, în anul 1984.
Biserica închinată Sfântului Ioan Iacob, din municipiul Botoșani, adună sute de creștini.
"Mulţi oameni au aflat în acești ani că în Botoșani există o bisericuță închinată sfântului nostru şi din ce în ce mai mulţi oameni îi citesc viaţa, opera şi Îl cheama în ajutor, prin Acatistul închinat lui",
preotul paroh Radu Zaiţ, Biserica ”Sf. Ioan Iacob” Botoșani
.jpg)
Parohia "Sf. Ioan Iacob" şi Biserica, ce poartă acelaşi hram (cu zi de pomenire la 5 august) a funcţionat mai întâi ca o capelă în care se oficiau doar slujbele de pomenire a morţilor. În anul 1922, veteranii de război au donat un hectar de teren şi au înfiinţat aici un cimitir. În anul 1927 se construieşte în cimitir o biserică de lemn de dimensiuni reduse destinată slujbelor de parastase şi de înmormântare.
Având hramul iniţial Ziua Crucii, actuala Biserică a suferit unele modificări întrucât dimensiunile reduse nu puteau primi credincioşi care începeau să vină la sfintele slujbe din ce în ce mai mulţi. În anul 1998 un credincios din zonă, astăzi înmormântat în cimitirul parohial, Gheorghe Scarlat, cu cheltuială proprie şi ajutor de la alţi câţiva creştini din zonă, reconstruieşte capela dându-i dimensiuni mai mari. În acelaşi an, zona este declarată de către Protopopiatul Botoşani parohie cu hramul "Ziua Crucii" (14 septembrie). În anul 1999, luna ianuarie vine prin transfer preotul Ioan Iordache care până în septembrie acelaşi an, împreună cu noii credincioşi finalizează lucrările de restaurare şi pictura interioară a Bisericii. Pictorii au fost Pr. Marian Petrovici şi Iuliana Frânţescu. De asemenea tot atunci s-a realizat şi clopotniţa din lemn, care se află la intrarea în cimitir.
"Omul modern nu are nevoie de sfinţi, dacă nu îi cunoaşte. Aşa zisa cultură a vizibilului imediat, acolo unde nu exişti dacă nu te vede cineva, a transformat oarecum relaţia omului cu aproapele său şi implicit cu sfinţii. Dar sfinţii sunt smeriţi şi nu vor să fie văzută lucrarea lor, ca o manifestare a mândriei. Şi atunci ce facem? Îi lăsăm pe ei să se descopere în viaţa noastră iar noi, prin fapte, devenim lumina prezenţei lor în lume. Spune Domnul Iisus Hristos: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să Îl slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri" Matei 5,16",
preotul Radu Zaiţ
Pe 23 iulie 2000 are loc slujba de târnosire a Sfântului Locaş de către Preasfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, însoţit de PC Protopop Lucian Leonte şi de un ales sobor de preoţi şi diaconi.
Din data de 1 august 2010, este numit paroh preotul Radu Constantin Zaiţ. În 2016, biserica a fost sfinţită în prezenţa Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, IPS Teofan.
Sfântul Ioan Iacob: IMNUL ROMÂNESC
(Din pragul anului 1956)
Acum, ori niciodată
Treziţi-vă, Români!
Având credinţă-n suflet
Şi arma sfântă-n mâini.
În rodul născocirii
Să nu nădăjduiţi,
Ci "arma mântuirii"
Mereu s-o mânuiţi!
Uniţi-vă în cuget
Prin simţuri creştineşti
La sânul "Maicii Voastre"
Cele duhovniceşti!
În pavăza credinţei
Fiind adăpostiţi,
La vremuri de războaie
Veţi fi nebiruiţi.
Tot neamul de pe lume
Şi "cel de sub pământ"
De s-ar scula-mpotrivă
Va fi de voi înfrânt.
Plecaţi-vă la Domnul
Grumazul umilit,
Să vă înalţe fruntea
În "plaiul cel dorit".
De somnul nesimţirii
Să nu mai dormitaţi
Că "zorii mântuirii"
S-arată la Carpaţi.
Cu dragoste curată,
Ca fraţii petrecând,
Să nu ştirbim onoarea
Şi graiul nostru sfânt!
Trezindu-ne simţirea
Din suflet creştinesc
Să punem Semnul Crucii
Pe steagul românesc!
Pe tronul cel din sufler
S-avem necontenit
Icoana prea cinstită
A Regelui mărit!
De vom păzi unirea
Şi "Crezul din Strămoşi",
Vom fi şi jos, în lume
Şi-n ceruri glorioşi!
În scumpa noastră ţară
Atunci vor creşte iar
Virtuţile străbune,
Cu nume secular.
Din groapa stricăciunii
Săpată de tiran
Se va scula cu slavă
"Răsadul lui Traian".
Deci, azi, ca niciodată,
Să ne vădim "Creştini"
Păstrând neprihănită
Credinţa, prin străini!
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
