Ciprian Voloc a fost profesor de filosofie și de logică la Dorohoi, iar cea care îl intervievează astăzi i-a fost elevă.

Sub titlul ”ExpatStory – Profesorul meu de filosofie și 6 ani de explorări”, convorbirea publicată de coverstories.ro ne oferă nu doar un parcurs excepțional prin orașele lumii, dar și  o zbatere pe care noi, cei rămași acasă, nici măcar nu ne-o putem imagina.

-Ciprian, plecările nu sunt ușoare, mai ales atunci când sunt impuse de țara în care locuiești. Propun să ne întoarcem în urmă și să-mi povestești puțin cum era viața ta în România: înainte de a lua decizia de a pleca. Cu ce te ocupai? Ce visuri aveai? Ce îți doreai cel mai mult să faci?

-Daniela, viața în România era, și acum ceva ani, dominată de frustrări și neputințe, poate ceva mai accentuate decât acum. Prima dată am fost plecat vreme de un an, în 2011/2012, în Italia, după care am emigrat pentru mai bine de un an în Irlanda, în 2013, revenind pentru doi ani, ulterior, în Italia, și reîntorcându-mă în Irlanda, unde mă aflu și acum. Practic, din cel mai estic punct al Uniunii Europene, am ajuns și am și zăbovit, până acum, în aproximativ cel mai sudic (Sicilia) și în cel mai vestic punct (Irlanda)! Nu am ales eu aceste destinații, ci mi s-au deschis drumurile către ele „de sus”.

Eu nu aveam o viață monotonă în România, dar nici așa cum o visam. Am fost profesor de logică și filosofie vreme de aproape 14 ani, pur și simplu pentru că această cale mi s-a oferit, iarăși „de sus”. În anii facultății m-a interesat exclusiv ceea ce studiam, fiind foarte pasionat și fără să îmi bat capul cu ce aș fi putut face după aceea pentru a-mi câștiga existența.

Mi s-a oferit posibilitatea de a lucra ca profesor de liceu în orașul meu natal, Dorohoi, ultima redută urbană a nord-estului României, geografic vorbind, însă mi-am dat seama, încă din prima mea săptămână la catedră, căva fi o sarcină foarte grea: am înțeles că trebuie să introduc niște informații în creierele elevilor împotriva voinței lor! Acesta a fost primul șoc. Au urmat altele.

Primul meu salariu, în 1998, era atât de mic, încât – îmi amintesc asta cu claritate – nu îmi puteam cumpăra din el nici măcar o bicicletă!  De fapt, prețul unei biciclete nu prea grozave, o banală montană de azi, echivala pe atunci cu trei salarii de-ale mele. În aceste condiții, lipsit fiind de alte piste realiste (chiria într-un oraș mare, cultural, precum Iașul, era echivalentă cu sau chiar depășea un salariu de atunci), m-am reorientat către ceea ce oricum era prioritatea mea: trezirea spirituală și consolidarea acesteia.

Astfel mi-am creat o bulă proprie și m-am refugiat în ea până la plecarea din țară: am scris articole, cărți, am înființat un cenaclu, niște reviste, am finalizat studiile doctorale (invitația înscrierii la doctorat fiindu-mi, iarăși,  oferită „de sus”). O viață axată pe creație până când am realizat că timpul nu mai are răbdare.

Pentru toți vine o vreme când realizăm că dacă rămânem pe loc și nu ne mișcăm, nu va mai fi nici un progres, iar viața noastră va arăta în același fel până la final. Or, dacă nu suntem fixați deja pe linia dorită și potrivită a destinului nostru lăuntric, devine imperativ să acționăm, să facem ceva deoarece – pur și simplu – timpul nu mai are răbdare. Or, eu îmi doream o viață dinamică la nivel spiritual, într-un mediu deschis, creativ, în care oamenii să fie vii din toate punctele de vedere.

-Care a fost prima destinație spre care ai țintit?

-Am ajuns pentru prima dată în Sicilia, în vara lui 2011. Plecasem acolo în vacanță și intenționam să revin la catedră în septembrie, la începutul anului școlar. Dar, iarăși, „de sus” s-a dechis ceva, ca un portal: o firmă italiană de acolo dorea să se extindă cu afaceri în România și avea nevoie de un român, care să fie, pe deasupra, și o persoană de încredere care să le faciliteze acest lucru, iar această persoană s-a nimerit săfiu eu. Omul potrivit la locul și momentul potrivit. Timp de 10 luni de zile am tradus din română în italiană și invers, am călătorit de câteva ori în București, dar realizând că nu am posibilități reale de progres, pe termen lung, am întrerupt colaborarea, revenind acasă și îndreptându-mi gândul către alte orizonturi.

-Ți-a fost în vreun moment dor de catedră?

-Sincer să fiu, doar de 15 septembrie și de 15 iunie, de începutul, respectiv de sfârșitul anului școlar! Singurele momente în care, în opinia mea, elevii și profesorii își dau seama cu adevărat – sau măcar intuiesc cât de cât – ce câștigă, respectiv ce pierd.

-Pentru cei care încă nu știu dacă să rămână în România sau să plece, care ar fi sfatul tău pentru ei?

-Mai întâi de toate, să se întrebe unde se simt „acasă”. E caracteristic omului contemporan să nu se mai simtă nicăieri „acasă”, iar asta îl determină, adeseori, să forțeze sensul destinului său în altă parte, eventual într-o altă țară, dar nimic nu garantează că în acel loc el se va simți ”acasă”sau ”ca acasă”.

Dimpotrivă, din experiența mea de „expat” pot spune, în suficientă cunoștință de cauză, că românii care muncesc în afară nu se mai simt pe deplin ”acasă” nici în țară, nici în afară. E un proces de înstrăinare ce se infiltrează subtil în suflet și ce e mai grav e că el demarează încă dinainte de actul emigrării propriu-zise: mediul de acasă cultivă o percepție negativă asupra vieții în țară.

Tocmai de aceea, ajuns în afară, în occidentul civilizat, am fost surprins, după un oarecare timp, să constat că majoritatea complexelor de inferioritate ale românilor sunt cu totul nejustificate. De fapt, pentru mine, acesta e și marele câștig al celor șase ani petrecuți departe de țară: ajungând să îl cunosc îndeaproape, m-am lecuit de orice complex de inferioritate față de „vestul civilizat”!

Care ar fi sfatul meu, pentru cei ce totuși vor să părăsească România? Să se cunoască bine de tot pe ei înșiși, întâi, respectiv locul în care vor să se stabilească. Apoi, să decidă dacă vor să părăsească România doar pentru o perioadă sau definitiv. Să își facă un plan concret de acțiune, în nici într-un caz să nu acționeze la plesneală deoarece viața în afara granițelor necesită un prealabil proces de adaptare căruia doar cei pregătiți îi fac față.

Să își evalueze în mod realist abilitățile și posibilitățile, dar și să exploreze cererea existentă pe piața muncii din țara în care doresc să emigreze. În fond, nu e cine știe ce mare filosofie: în oricare dintre țările Europei occidentale, cu un buget inițial de doar 1000 de euro poți rezista două luni fără probleme, cheltuielile cu cazarea, mâncarea și, eventual, biletul de revenire (sîc!) fiind complet acoperite de această sumă.

Foarte importantă e, în prima fază, abilitatea de a presta munci fizice sau care implică un mare efort fizic, precum spălător de vase, hamal, ospătar, bucătar, muncitor în construcții, deoarece aceste meserii sunt cele care îți oferă, în situații-limită, șansa unei angajări și retribuții imediate, așadar stăpânirea sau capacitatea de a le exercita putând face diferența.

Prietenii, cunoștințele de mare încredere, sunt, și ele, de mare importanță, ușurând adaptarea și integrarea. Cele mai favorizate sunt persoanele tinere, care pot studia sau au șansa să își finalizeze studiile în colegii și universități din afară. Acestea sunt și acelea care au șansele cele mai mari de a se integra în noul mediu și de a nu mai reveni, vreodată, în țară.

Interviul integral AICI

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: