Istoria unui loc se construiește în secole, prin oamenii care o trăiesc. Pustnici sau simpli creștini, pelerini care bat cărările pe ploaie sau ninsoare, călugări care prin sfințenia lor tămăduiesc suferința semenilor.
Zidurile se ridică și se năruiesc sau sunt purtate dintr-un loc în altul, spre salvarea altor suflete. Domnitorii fac legi și desfac legăminte, însă nu pot opri rugăciunea și nici amenda credința.
În mijlocul unei păduri de stejar, pe Dealul Mănăstirii, la un kilometru și jumătate este de satul Oneaga, o poiană stă în calea pelerinilor care se avântă pe drumul anevoios care coboară dinspre sat.
La început au fost trei pustnici ruşi, în poiana din mijlocul pădurii. Aflându-le nevoința, un boier a ridicat acolo biserică de stejar. Era anul 1780. Peste opt decenii, lăcaşul a fost desfăcut bucată cu bucată şi mutat în alt sat. În vechea vatră monahală a rămas doar Sfânta Masă.
Au trecut 240 de ani de când un boier, pe numele lui Neculai Cristescu, proprietar al moșiei și al satului Cristești deopotrivă, scotocea pădurea în căutarea pustnicilor ruși despre care se spunea că și-au făcut locaș de închinăciune pe acele meleaguri.
Acolo, în locul unde s-au aciuat cei trei pustnici, boierul a ridicat, în 1780, mai întâi o biserică din bârne de stejar. Sub binecuvântarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Schitul aparținea încă de atunci de Mănăstirea Sihăstria Voronei și aduna laolaltă călugări rugători și răbdători. Mulți ani, schitul a fost întreținut de urmașii boierului Cristescu, cei care trimiteau către călugări lemne de foc și hrană.
Slujbele în mica bisericuță erau ţinute de ieromonahi de la Vorona sau preoţi de mir din Oneaga.
Mai bine de opt decenii s-au nevoit călugării în pădurea de la Oneaga. Până în 1862, când schitul este desființat cu ordin de la domnie. Din gură în gură, vestea purtată prin veacuri vorbește și astăzi despre o cununie necanonică, peste care autoritatea vremii nu a lăsat să se aștearnă tăcerea.
Alte izvoare istorice spun, însă, că ordonanța domnească din 1862 desființa nu mai puțin de 30 de mănăstiri și schituri din Moldova.
Nu putem ignora, însă, că ne aflăm aproape de anul 1863, când Alexandru Ioan Cuza dispunea și legifera secularizarea averilor mănăstirești.
Prin Legea secularizării averilor mănăstirești, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza prelua toate proprietățile și averile anumitor biserici și mănăstiri, cu scopul de a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”.
Așa se face că, în timpul lui Cuza, zeci de mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir.
De asemenea, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc.
În total, s-a preluat de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei.
Legea nu a fost bine primită de oamenii politici ai vremii, domnitorul nefiind iertat nici de istoricii veacului următor.
Botoșăneanul Nicolae Iorga, de pildă, chiar după mulți ani, critica aspru legea lui Cuza.
”Vodă – Cuza voia să desăvârşească opera începută de Alexandru Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”, spunea marele istoric Nicolae Iorga despre iniţiativa lui Alexandru Ioan Cuza.
Pentru a mai îndulci criticile, autorităţile au încercat să le ofere despăgubiri călugărilor. Aceștia, îndurerați de nedreptatea ce li se făcuse, nu au acceptat sumele oferite de către noul stat roman. Iar statul a sfârșit prin a nu mai acorda niciun fel de despăgubire.
Călugării s-au tras pe lângă mănăstiri. Mulți preoți au prins a munci la camp, alături de familie, pentru a se întreține. Istoricii spun că puteau fi deosebiţi de ţăranii de rând doar prin faptul că aveau barbă. Au răbdat, cei mai puternici, până în anul 1893, când Regele Carol I a dat Legea clerului şi a seminariilor, în urma căreia preoţii erau plătiţi din bugetul statului.
Cert este că nici biserica Schitului Oneaga nu avea să mai rămână pe locul pe care fusese construită. Bucată cu bucată, a fost desfăcută și mutată în alt sat. Tot, în afară de Sfânta Masă…
Biserica din pădure de la Oneaga a fost transferată în satul Vânători, comuna Gorbăneşti, din judeţul Botoşani.
După desființarea schitului în 1862, în poiană, spune ieromonahul Teodosie Bahnă, egumenul Schitului Oneaga, au mai rămas doi schimonahi. Ioan și Veniamin. Cel din urmă a și încheiat, pentru vreme îndelungată, șirul pustnicilor din codrii de la Oneaga. Un adevărat rugător și vindecător, despre care oamenii mai șoptesc și astăzi, închinând în amintirea lui, o rugăciunea.
”Dacă numele de călugărie al celor trei pustnici ruși nu se cunosc, în schimb se cunosc nume de monahi ca Mihail, Isaia, Ghervasie, Ilarion, Inochentie, Ioil. Conform ordonanței domnești de desființare a schitului, monahii au avut dreptul să locuiască în continuare în chiliile lor până la moarte. Au rămas în codrii de la Oneaga, în condiții de adevărată pustnicie, foștii egumeni Ioan și Veniamin, ambii schimonahi”, spune egumenul Schitului Oneaga.
Unul dintre cei doi, Veniamin, a trăit 100 de ani. Despre el, bătrânii au lăsat mărturie celor tineri povestind despre sfințenia și smerenia cu care umbla prin lume. Chiar fără biserică, Veniamin nu a întrerupt niciodată rugăciunea.
(Ieromonahul Teodosie Bahnă, egumenul Schitului Oneaga)
”Schimonahul Veniamin a trăit 100 de ani și a ajuns atât de sporit și plin de harul lui Dumnezeu încât umbla desculț vara și iarna, vindeca bolnavi cu rugăciuni și era respectat pentru sfințenia vieții sale. Cu cei doi s-a încheiat șirul pustnicilor din poiană”, mărturisea ieromonahul Teodosie Bahnă, egumenul Schitului Oneaga.
Sfânta Masă din poiană a mai strâns laolaltă credincioșii o vreme, care luau deseori cărarea știută de zeci și zeci de ani, în căutarea bisericii lor. Aprindeau o lumânare, se rugau, apoi porneau îndărăt cu inimile lăcrimânde. Într-o zi, credincioşii de la Oneaga au împrejmuit Sfânta Masă cu gard şi au acoperit-o.
Un preot de la Sihăstria Voronei poposea, după un secol și încă 28 de ani, pe locul unde în urmă cu aproape două secole și jumătate cei trei pustnici ruși se aciuaseră. Și unde, după alte zeci de ani, niște creștini acoperiseră Sfânta Masă pentru a o proteja de vitregiile vremii.
Era anul 1990. Pe călugăr îl chema Teodosie Bahnă. Împreună cu ieromonahul Pimen Chirilă, au purces din nou la treabă, pentru o biserică nouă la Oneaga, pe vechea vatră monahală.
Peste alți patru ani, în 1994, la inițiativa lui Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, și cu aprobarea mitropolitului de atunci al Moldovei şi Bucovinei, Daniel, se reînființa oficial Schitul Oneaga, sub păstorirea ieromonahului Teodosie Bahnă. S-au construit mai întâi câteva chilii și o fântână. În 1995 se punea piatra de temelie pentru o nouă biserică.
Pe 1 octombrie 1999 se sfinţea biserica. Au urmat clopotniţa, gardul de piatră, catapeteasma. În 2011, după ce pictura a fost finalizată, s-a resfinţit biserica.
Hramul este pe 1 octombrie, în ziua în care creștinii prăznuiesc Acoperământul Maicii Domnului. Astăzi, Schitul Oneaga aparține de Mănăstirea Sihăstria Voronei.
(Shitul Oneaga, 2020)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
