După ceva ani de la absolvirea liceului (nu vă mai spun exact câți, că s-au adunat ceva), am revenit într-o sală de clasă a Colegiului Național Mihai Eminescu.
Am făcut-o la invitația d-nei psiholog Mihaela Țăranu pentru o discuție liberă cu elevii din clasa a XII – a despre jurnalism și perspectiva unei cariere în domeniu.
O inițiativă lăudabilă, derulată în cadrul programului ”Școala altfel”, menită să facă lumină, fie doar și pentru 20 - 30 de elevi, într-un întuneric nedrept.
Și am constatat că, asemeni inclusiv studenților și absolvenților de la facultățile de profil, și elevii au o imagine în general deformată despre treaba asta.
Dragilor, jurnaliști nu sunt cei pe care seară de seară îi vedeți la TV făcând-o pe deontologii, pe răii, pe indignații, pe patrioții, nu, ei sunt doar niște actori. Unii mai buni, care eventual ajung europarlamentari, alții mai slabi, rămași până la noi ordine pe plantația mogulului. Au o întreagă echipă de documentare în spate cu oameni care merg pe teren, care se zbat să obțină acte, imagini, înregistrări, pe care actorul să le prezinte cu emfază la TV. Doar că pe cei din spate nu îi vede nimeni, în cel mai fericit caz sunt niște simple nume pe genericul de final.
Jurnaliști adevărați nu sunt nici măcar unii care se declară ”de investigație”, dar care ”uită” să ancheteze într-o emisiune și contractele lipsite de bun simț pe care tocmai televiziunile la care ei lucrează le-au avut în pandemie și prin care Guvernul a livrat milioane de euro TV-urilor naționale ca să le spună oamenilor că este bine să se spele pe mâini (ce revelație!) și să poarte mască.
Foarte viteji cu un primar sau prefect de prin Botoșani, Vaslui, Iași, dar inexistenți în București și Ilfov, că na, nu e bine să te pui rău cu... banca.
Jurnaliștii adevărați sunt cei pe care îi vedeți foarte rar sau deloc. Sunt cei care rămân înzăpeziți prin cătune din județ în care nu ajung nici drumarii, sunt cei care sar noaptea la 1 din pat când primesc un mesaj de la pompieri, sunt cei care fac kilometri buni la pas în fiecare zi, sunt cei purtați prin tribunale de la Botoșani și până la București de directori numiți politic și de milionari doar ca să îi țină ocupați cu procesele și să nu mai aibă timp să scrie de ei. Și care nu spun cuiva lucrurile astea...
Sunt cei care nu știu niciodată când pleacă de acasă și nici când se întorc. Sunt cei pentru care duminica este o zi ca oricare alta în care trebuie să fugă dintr-un loc în altul ca să livreze știri. Da, minunată cartea ”Frumoasele noastre duminici” scrisă de Ioan Chirilă, un titlu – omagiu închinat jurnaliștilor sportivi pentru care duminica era și încă este cea mai încărcată zi din săptămână.
Sunt cei care ajunși printr-un colț uitat de lume au nevoie uneori de zeci de minute pentru a posta un articol de pe telefon sau laptop din cauza internetului mizerabil. Și o fac și la – 20 de grade și la + 40. Cu aceeași pasiune... Și sunt înjurați și făcuți analfabeți pentru că le-au tremurat mâinile de frig și când în sfârșit au prins ceva net au scăpat un ”ș” ori un ”ț”. Iar ”profesorii”, care le știu mereu pe toate, oferă lecții de lângă aerul condiționat al biroului ori lipiți de caloriferul din dormitor. Și știu mereu mai bine ce a fost acolo chiar dacă nu au văzut vreun act, vreo imagine, nu au stat de vorbă cu absolut nimeni implicat. Iar când te uiți pe Facebook-ul lor te întrebi câți utilizatori ar mai avea Zuckerberg în România dacă le-ar da o dictare?
Doar că se întâmplă ca în fotbalul românesc. Fotbaliștii se străduiesc să joace, unii o fac deplorabil, alții onorabil, alții chiar încântător, însă marile vedete, de care nu mai ai loc de dimineața până noaptea la televizor, sunt patronii, președinții de club și nu jucătorii.
Tocmai de aceea majoritatea absolvenților de jurnalism, după ce ajung inițial în presă și văd că nu-i bagă nimeni pe sticlă, că nu-i face nimeni vedete, că nu defilează nicăieri pe tocuri, ci că au nevoie de ”adidași”, preferă să se facă florari ori florărese, să bage bani în restaurante sau eventual să se lipească de niște politicieni cărora să le scrie ce să spună de Ziua Armatei că ei nici măcar două-trei vorbe din suflet nu sunt în stare să spună.
La începutul orei despre jurnalism erau trei eleve interesate de o carieră în domeniu.
La sfârșit nu mi s-a părut să mai fie vreuna.
Se face anul de când Botoșăneanul a dat anunț cam peste tot pe unde a putut că angajează reporteri. Ne-a mai rămas să lipim hârtii pe stâlpii de electricitate și la avizierele asociațiilor de proprietari. Ultimul telefon l-am primit chiar ieri de la o tânără căreia maică-sa îi sufla la ureche: ”întreabă dacă trebuie neapărat să scrii tu reportajele alea”. Nu d-nă, se scriu singure.
În primăvară am avut o colegă preț de cinci zile. Atât a rezistat până ce și-a dat demisia. Explicația? ”Credeam că este vorba de altceva”.
Încă mai căutăm reporteri. Și nu, salariul nu este minim pe economie. Nici chiar pe aproape... Pentru că îți trebuie ceva minte, un suflet mare și foarte multă pasiune ca să faci treaba asa. Și, ce-i drept, un gram sau chiar mai multe de nebunie.
