Cea mai nasoală chestie la o vacanţă în Turcia este… Bulgaria. Este o senzaţie asemănătoare trecerii pe lângă nu ştiu ce combinat când închizi toate geamurile şi îţi ţii respiraţia vreo câteva zeci de secunde. Din Bulgaristan, aşa cum îi spun turcii, nu rămâi decât cu două autostrăzi care şi alea se închid brusc după puţini kilometri (nu că noi am sta formidabil la capitolul ăsta, dar măcar sunt deschise), cu prostituatele supraponderale de pe marginea şoselelor şi cu indicatoarele “minunate” în… limba slavă.


Procură de la George Enescu
Aşa că ne ţinem şi noi respiraţia şi… ţuşti la graniţa cu Turcia. Ei, aici ai impresia că intri în SUA sau Canada. Nici mai mult, nici mai puţin de şapte filtre trebuie să treci prin vamă, de te întrebi cum oare în anii ’90 am făcut atâtea afaceri cu oamenii ăştia care încă te caută în portbagaj. Vameşii nu ştiu o boabă de engleză, noroc de cuvinte dintr-astea universal valabile precum “alcool”, “problem” sau “procur” care înseamna cam acelaşi lucru în toate limbile. Aici nu-i UE, aşa că trebuie să cobori tu în vamă, iei frumos paşaportul în mână şi stai la coadă să-ţi pună ştampila. Te aşezi la un rând şi când te apropii realizezi că ambele cozi sunt deservite de acelaşi angajat al statului turc care în spatele ghişeului se mută de pe un scaun pe altul. Ai intrat tu, dar nu şi maşina. Aşa că te aşezi frumos la încă o coadă. Aici un nene îţi ia certificatul de înmatriculare, se boldeşte la propriu în el şi începe să te întrebe de… George Enescu. “Oaaahhh, uite măi ăsta ştie de cel mai mare compozitor român”… Ei da… Pe certificatul de înmatriculare e trecută adresa. Omul crede însă că George Enescu este co-proprietarul maşini şi întreabă din nou: George Enescu? “George Enescu...?!?. Ce-i cu el” întreb. “George Enescu procur”, răspunde turcul. “Mă ăsta-i nebun”, îmi zic, vrea procură de la George Enescu. Încerc să-i spun într-o combinată româno-engleză că-s unic proprietar pe automobil, dar vameşul o trage în continuare “George Enescu procur!”. Lumea de la coadă e mai nervoasă decât mine… îi spun turcului că “George Enescu it’s street”, “George Enescu it’s musician” şi în sfârşit pricepe şi el care-i faza… “aaa, musician, chitar”. “Nu-i nici o chitară, e vioară”, îmi spun în gând, dar înghit în sec ca să nu ajung să-i povestesc la graniţa turco-bulgară de… “Rapsodia Română”. După vreo două ore de stat la cozi şi auto, şi în picioare, după alte aventuri cu PC-uri picate la verificări electronice intri în sfârşit în Turcia.



Big Brother cu “Tatăl Turcilor”
Pe tot parcursul călătoriei ai un prieten, un frate mai mare, care te urmăreşte peste tot. Mustafa Kemal, căruia i s-a conferit titlul de “Ataturk” – Tatăl Turcilor, cel care a înfiinţat în 1923 statul turc modern, fiindu-i primul preşedinte şi cu care faci cunoştinţă încă din vamă, este omniprezent în această ţară. Este scluptat în munţi, are statui în centrele oraşelor, are afişe uriaşe pe panourile de reclamă, este prezent pe blocuri, pe munţi, în magazine, în microbuze, în autocare, în cabinele de probă, este un soi de icoană naţională. Turcii îl venerează fiindcă practic i-a civilizat, i-a deturbanizat la propriu, le-a mutat capitala şi a rămas în istorie ca omul care a dat statului alură modernă, punând practic capăt conceptelor medievale cu sultan şi paşă.







Blocat cu turcisme pe autostradă
Dincolo de asta ţara este însă una cu un aspect cât se poate de european. Reţeaua de autostrăzi este impresionantă, oraşele par toate noi, iarba e tunsă şi udată continuu şi florile, ei da, cei care comentează pe la noi la capitolul ăsta ar trebui să meargă puţin prin Turcia şi să vadă că acolo se scrie din flori pe munţi şi pe spaţiile verzi, se fac desene şi altele asemenea. Bine, toate astea sunt asezonate cu, să le spunem, “turcisme”. Adică oamenii te lasă să intri pe autostradă, nu-ţi cere nimeni ceva, dar nu mai poţi să ieşi dacă nu ai nu ştiu ce card, KGS, cam aşa ceva. Vrei să cumperi unul, numai că la complexul de la barieră e închis, fiindcă oamenii sunt bugetari şi la 5 după-amiaza au închis prăvălia, ca să nu mai spun de week-end, că doar şi ei sunt oamenii şi trebuie să se odihnească. Un turc vede că te învârţi pe acolo, opreşte maşina şi începe să îţi explice în limba lui ceea ce deja ai priceput, adică îţi trebuie card. Tu încerci să-i spui că nu ai de unde să-l cumperi, însă turcul e… turc şi se oferă ca exemplu. Îşi bagă maşina în faţă, pune cardul în aparat, se ridică bariera şi trece. Opreşte automobilul şi se întoarce zâmbind arătând cu mâinile ceva de genul “aşa trebuie făcut”. Noroc de un român mai vechi prin ale Turciei care îţi împrumută cardul o tură şi reuşeşti să ieşi de pe autostradă.




74 euro amenda pentru doi kilometri
Poliţiştii sunt o combinată est-europeană – asiatică. În mijlocul staţiunii îşi opresc maşina în intersecţie, o pun pe avarie şi apoi trec la bârfe de seară cu colegii. Pe lângă ei nu se mai respectă nici o regulă de circulaţie, ca pieton eşti într-un pericol permanent, degeaba eşti pe zebră că asta nu impresionează pe cineva, cu atât mai puţin pe şoferi. Poliţiştii devin însă brusc intransigenţi pe autostradă. Bine, asta mai ales când e vorba de turişti străini. Parcă sunt la normă, opresc câte cinci, în timpul ăsta alte autoturisme aproape îşi iau zborul cu 140 km/h pe lângă ei, numai că oamenii au treabă cu ăia care deja au picat pe radar. Nici ăştia nu cunosc o boabă de engleză. “Do you speak English?” îl întreb pe un poliţist cu ochelari de soare, care îmi aruncă scurt şi nepăsător “No, deutsch” şi îmi întoarce spatele. Stai pe puţin vreo jumătate de oră pe lângă maşina Poliţiei până când îţi vine rândul şi… oooo… ce surpriză, afli că ai depăşit limita de viteză doar cu 2 kilometri, adică 122 şi aveai voie 120. Vine însă… marea surpriză: 74 de euro amendă. “Băi, ăştia fac mişto din mine…”. “74 euro for 2 km?” îi întreb, iar ei dau din cap aprobator. 74 euro este însă un fel de taxă de şmecher aplicată străinilor. Adică dacă tot ai venit până aici probabil că îţi permiţi şi o amendă pipărată. Înainte, unei franţuzoaice, prinsă cu o depăşire mult mai mai consistentă, i s-a mulţumit că îşi cheltuieşte banii de vacanţă prin Turcia printr-un “cadou” în acelaşi cuantum. Procesul-verbal este, bineînţeles, în limba turcă, cu puţine aserţiuni engleze, aşa că refuz să-l semnez. “Oamenii legii” varianta Asia Mică încep să se enerveze. Unul dintre ei îmi face nişte calcule pe hârtie din care în final îi iese 74 de euro. Încerc să le explic că dacă procesul-verbal e în turcă n-am cum să semnez, dar cui să-i explici… Aşa că fac un X mare cât toate zilele pe locul iscăliturii, ca să înţeleagă şi ei asta. Fără să vreau, am găsit soluţia minunată pentru ambele tabere. Turcii cred că aia mi-i semnătura, deşi au în faţa permisul cu semnătura adevărată, iar mie îmi dau actele înapoi şi, ooo, ce fericire, sunt liber să prind un nou radar. 



“Orijinal, calite!”, de la Armani la Monica
Zona centrală a staţiunii este un imens bazar. Magazinele sunt mult mai dese ca terasele, iar preţuri nu prea există. Da, aici aproape totul se negociază. Plăteşti în euro, în Turkish Lira, chiar şi în lei, ce-o fi, bani să fie. Dai în euro, îţi dau rest în lire turceşti sau invers, nu mai contează, totul e să îţi vândă ceva, iar la capitolul ăsta nu văd să îi întreacă cineva, de la apa plata şi covrigii vânduţi prin intersecţii până la tradiţionalii blugi şi genţi “de firmă”, vând orice. Pin faţa magazinelor stau aruncate genţi “Prada” şi “Burberry”, pantaloni “Zara”, boxeri “Calvin Klein”, cămăşi “Armani”, este o minunăţie. Tot pe acolo o zăreşti şi pe, n-o să vă vină să credeţi şi cred că nici ei, pe Monica Bârlădeanu, care apare zâmbind şăgalnic pe un afiş, făcând reclamă la nu ştiu ce parfum. Nu trebuie să faci imprudenţa să te opreşti în faţa vreunui produs că nu mai ieşi din magazin fără el în pungă. “Orijinal, calite!”, strigă turcul înnebunit. “Ce «original» băi, sunteţi nebuni?”. Turcul nu renunţă, parcă ai etichetă pe tine şi continuă “oooo, Romenia, Romenia, Hagi, Hagi, Hagi, Popescu, Lucescu”, altul merge chiar mai departe: “Gina Pistol is my friend”. La negociere trebuie să o faci pe-a nervosul, pe-a supăratul. Îi oferi jumătate din cât cere, îi spui că-i scump, te îndrepţi spre ieşire, iar preţurile scad precum cotele apelor Dunării pe timp de secetă. Bazariştii au şi calculatorul pregătit pentru negociere, unii te invită chiar pe o canapea, este un moment foarte important pentru ei. Totul e asezonat cu discuţii despre România, te întreabă din ce oraş eşti, când îţi văd cheile de la maşină sunt brusc curioşi câte zile ai făcut până la ei, ce mai, parcă ne ştim de-o viaţă. Alţii îţi dau şi un ceai, iar dacă până la urmă ai cumpărat ceva îţi strâng mâna, mai bagă un “Hagi (Agi cum pronunţă ei) mare giucator” şi, bine că ai ieşit, că în bazar e ca pe autostradă, intri uşor, dar greu mai ieşi.








CITEŞTE ŞI:
Litoralul românesc ocolit de botoşăneni

Între topless şi turban
Plaja e locul în care se ciocnesc civilizaţiile, de la o rusoaică blondă care face topless cu prietenul ei african şi până la turcoaicele care fac plajă… îmbrăcate. Nu-i nici o figură de stil, deşi majoritatea femeilor din această ţară se poartă exact ca europenele, lipsite de complexe şi inhibiţii, cam la un sfert trăiesc în continuare în lumea lor. Fac baie şi plajă (dacă se poate numi aşa ceva) îmbrăcate din cap până în picioare. De altfel, prin bazar se şi găsesc de cumpărat astfel de “echipamente de plajă”, adică un fel de costum de scafandru, dar şi cu halat pe deasupra, ca nu cumva să i se ghicească vreo formă. În alea fac baie, în alea stau pe nisip. Şi stau pe nisip la propriu, fiindcă nici pe şezlong bagi de seamă că nu au voie. Acolo stă tolănit doar partenerul de viaţă, care bineînţeles în slipi şi cu ochelari de soare se bronzează liniştit în timp ce nevastă-sa se închirceşte şi topeşte îmbrăcată la 40 de grade, la picioarele sale. Staţiunea are şi un “Adaland” uriaş, unde se stă la coadă pentru intrare, chestie care te duce cu gândul la tergiversarea de la Cornişa noastră. Aici este un sistem integrat, toate hotelurile şi agenţiile vând bilete la complex, microbuzele, “şehirici” din care, la fel ca din orice alt loc public, nu lipsesc Semiluna şi Ataturk, au curse speciale pentru parcul de distracţii. În fiecare zi preţul e altul şi variază în funcţie de şofer şi de faţa clientului, de la 2,5 TL la 2 euro biletul. Bine, biletul este aşa, o metaforă, fiindcă nu vezi aşa ceva, tot aşa cum la magazine când prinzi un bon de casă e eveniment de dat la ziar.













Ghid de familie
Ghidul turc este însă chintesenţa acestui popor. Faruk Ozer, fiindcă aşa îi spune celui care în scurt timp a devenit pentru români “Nenea Orez” sau “Dl Pilaf”, este o minune de om. Trei sferturi din timp îţi povesteşte despre el. “I knew everything”, excellent guide” şi alte dintr-astea. Când îşi aminteşte de fapt că trebuie să povestească despre ţară şi nu despre el scoate o hartă şi începe cu Izmirul: “aici am făcut eu facultatea, la una dintre cele mai bune universităţi din ţară”. Aşa că renunţi să mai asculţi “poliglotul” care chinuie engleza, iar din celelalte limbi vorbeşte probabil când doarme. Oricum, la încheiere îţi aminteşte că există “tip box”, o cutie pe care o regăseşti pretutindeni, de la WC-uri publice la restaurant, unde se pune bacşişul. Adică este un fel de chestie instituţionalizată.



Rahat… Turkish Delight
România nu este prezentă doar prin turişti şi prin Monica Bârlădeanu. Drumurile sunt înţesate de Logan, Duster şi Dacia 1310, cu diferenţa că aceasta din urmă este oficial un model de Renault. Ar mai fi şi reclamele scrise în turcă, dar care în română au cu totul alte înţelesuri. De exemplu, nu poţi să treci pasiv peste panouri uriaşe cu Vodafone, un nene care vorbeşte la telefon şi textul “rahat, rahat…”.  Aşa că, atunci când te întorci spre casă, ajungi în vamă la Giurgiu şi te întreabă vameşul ce transporţi îi spui simplu “rahat”… adică Turkish Delight, rahatul pe care îl vând turcii mai pe la toate tarabele şi din care au făcut o adevărată industrie.







CITEŞTE ŞI:
Macaronari de Botosani