FOTOREPORTAJ Concert despre dragoste cu Direcția 5, Cosânzene blonde și câțiva șefi
Nu a fost tocmai un show „incendiar”, dar băieții de la Direcția 5au aprins inimile a zeci de îndrăgostiți veniți vineri seară în GrandIrish Pub din Botoșani, să sărbătorească iubirea pe blues-urile cuinfluențe rock ale bucureștenilor.
Cântec despre dragoste
Și nu, nu a fost nici Valentine’s Day, nici Dragobetele, dar baladele soft-rock interpretate de Cristi Enache s-au agățat repede de sala cu mese aerisite din pub-ul botoșănean. Trupa a făcut primul pas prin „Primul vals” care a deschis atmosfera visătoare din noaptea de 27 spre 28 februarie. Publicul, timid ca piesele de la Direcția 5, și-a făcut curaj, încet, încet, să îngâne versurile bine știute. „Am nevoie de tine” a trezit lumea din amorțeală și toți au cântat ca unul, alături de Cristi Enache, au ridicat brațele și le-au legănat leneș. Totul respira vis.
Concert cu șefi
„Am alergat, am căutat Dar viața asta te-a așezat în brațele mele…”. Deși a lipsit Lidia Buble din duetul piesei „Forever Love”, s-au găsit alte voci care să îl acompanieze pe solist, și deja, la mijlocul concertului, puțini erau cei care stăteau pe scaune. Într-un colț de scenă, o fată își reazemă bărbia în mâinile împreunate, și, cu ochii lipiți de scenă, visează în timp ce Cristi „îi mulțumește” din microfon unei tinere imaginare „fiindcă ești cu mine, la rău și la bine”. Tot ce se zărește în lumina difuză, sunt unghiile fetei blonde, de un roșu aprins ca focul. În alt colț al sălii, alte două fete se leagănă pe muzică. Una dintre ele, cu codițe împletite, ca o Cosânzeană, privește pierdută printre oameni. La câteva mese, doi dintre șefii de instituții din Botoșani, aplaudă agale. Costel Lupașcuși Gabriel Cârlan stau cu ochii pe instrumente. Instrumente care iau o pauză după câteva ore de cântat pentru inimile celor care, poate cândva, și-au transformat șlagărele Direcției 5 în piese de suflet. (C.B.)
Agitând în mână o mască, primarul de Todireni se plimbă de colo-colo prin bifurcația Trușești - Răuseni și privește în gol spre drumul de unde nu vine nimeni. Sigur, ”drum” este prea mult spus pentru chestia aceea care, când o privești, îți dă impresia că ai mai degrabă șanse să termini de numărat oile când suferi de insomnie decât gropile din așa-zisa șosea.
Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol. Cuvintele îi aparțin lui Albert Einstein, geniul care, deloc întâmplător, își găsește loc și în povestea noastră.
Într-un apartament micuț situat la parterul unui bloc de pe Aleea Zorilor „a luat naștere” Centrul Social „Strop de Alinare”. Sunt ajutați oamenii nimănui, care își duc viața pe străzile Botoșanilor.
După șase ani de zile de la ultimul protest „al străzii” organizat în municipiu, Botoșaniul a dat în clocot iarăși. Cei mai mulți dintre cei care au ieșit să protesteze față de măsurile și restricțiile pandemice care parcă nu se mai opresc, s-au organizat pe rețele de socializare. Protestul a fost autorizat pentru 100 de persoane, în realitate în Piața Revoluției au ajuns de cinci ori mai multe.
Din birourile persoanelor cu funcții din județ sau de pe la București, realitatea de zi cu zi pe care o trăiesc oamenii când se confruntă cu diverse probleme în instituțiile publice este mai puțin cunoscută. Sau deloc. Iar ceea ce Botoșăneanul, cel puțin, a arătat în nenumărate rânduri, și anume că pandemia convine de minune aparatului de stat, chiar se reflectă în realitate.
Să nu îndrăzniți zilele acestea să vă faceți buletin nou! Încercați doar dacă vreți să vă bateți joc de timpul vostru. Sau, mai bine spus, numai în cazul în care sunteți dispuși să (re)deveniți mingea de ping-pong a autorităților.
Acțiunile prin care se încearcă convingerea persoanelor fără adăpost din municipiu să meargă într-un loc acoperit pe vremuri de ger nu au fost inventate sâmbătă seara, la finele săptămânii trecute. Au loc aproape an de an, echipajele Poliției Locale efectuând un periplu prin oraș, în locurile cunoscute, pentru a încerca să evite pierderi de vieți omenești din rândul oamenilor străzii.
Dacă vă gândiți să mergeți pe litoralul românesc ca să auziți marea, scoateți-vă rapid chestia asta din cap. Fiindcă pe mirobolantul mal românesc al Mării Negre se aude orice, numai valurile produse de Black Sea nu se fac auzite. Sunt acoperite de maneliști, vânzători ambulanți, motoare turate la maxim. Dar mai ales de multă nepăsare și nesimțire a unor oameni care au primit de la divinitate un cadou de neprețuit pe care își fac nevoile.
Pe 6 august împlinește 83 de ani. Este printre ultimii actori din Generația de Aur a teatrului botoșănean. Un destin care bate orice scenariu, o viață ca un spectacol, un actor care ne oferă o lecție de viață: dincolo de orice personaj de pe scenă există o poveste.
Pitit pe o stradă micuță din Botoșani, un iaz aproape necunoscut botoșănenilor păstrează amintirile a cel puțin trei generații. Povești care, din când în când, ies la suprafață asemenea unor mesaje în sticlă, spre a fi dăruite celor care nu au aflat încă.
În cele două luni de izolare, instituțiile de cultură din Botoșani, ca peste tot în țară și în lume, au încercat să suplinească expozițiile, concertele, spectacolele de teatru, deschizând către public un culoar virtual.
Peste 10.000 de români, majoritatea clujeni, dar și directori și oameni de afaceri din Botoșani, s-au întors în anii 80, preţ de o seară, ajutaţi de o Sabrina ilegal de sexy pentru cei 51 de ani ai săi, un gentleman de la Modern Talking, un Milli Vanilli în mare formă, un Ottawan plin de energie și un Silent Circle ca la prima tinerețe.
Băiatul care purta haine femeiești și făcea pe oricine să zâmbească avea nume de sfânt. Botoșănenii îl știau după poreclă, italianul de pe Bulevardul Mihai Eminescu, însă numele lui real era Constantin Vîrlan. Povestea lui o știu puțini oameni, care l-au cunoscut îndeaproape și au avut grijă de el, pe vremea în care trăia. S-au preocupat ca acest băiat al străzii să fie îngropat creștinește, așa cum merită fiecare persoană din lumea asta.
Sunt extrem de mici, gingași și necesită o atenție deosebită din partea cadrelor medicale de pe Secția de Neonatologie. Sunt ei, bebelușii prematuri, ținuți în incubator și câteva luni în șir.
Gheorghe Iavorenciuc, sensibilul incurabil care s-a regăsit mai degrabă printre iubitorii de frumos, decât în politică. A ieșit din viața publică și a rămas în umbră lucrând la visul lui care i-a devenit realitate după trei ani de muncă.
Ideea a pornit de la o străfulgerare de moment: ce ar fi dacă…? A prins contur și după câteva telefoane s-a concretizat în poate unul dintre cele mai frumoase cadouri ce putea fi făcut unor copii speciali. Fetele de la Centrul Prietenia din municipiul Botoșani au din această vară o piscină în curte în care se distrează și se răcoresc în zilele caniculare.
Majoritatea oamenilor dezvoltă aproape involuntar o atitudine ostilă când văd uniforma albastră a polițiștilor. În trafic cu precădere, pentru că în alte situații oamenii legii sunt percepuți drept salvatori. Sunt cei sunați întotdeauna atunci când ceva merge rău.
În timp ce unii gătesc doar în familie, există și persoane care o fac în cantități industriale. Iar cei care se hrănesc din aceste bucate sunt de ordinul sutelor.
"Mama, tata vor fi foarte fericiți. Ei m-au susținut întotdeauna în ceea ce fac. Dar modelul meu în viață a fost fratele meu. Mai mare cu trei ani, pompier de meserie, în el am văzut întotdeauna ambiție, perseverență",...
