Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol. Cuvintele îi aparțin lui Albert Einstein, geniul care, deloc întâmplător, își găsește loc și în povestea noastră.
În coasta împădurită a Botoșanilor, în Ipoteștii de legendă, se deschide, pentru cine vrea să vadă, un tărâm neobișnuit și diferit de tot ce există pe aceste meleaguri. Și asta nu doar pentru că aerul se respiră în vers eminescian, nici pentru că dealurile molcome sunt de o frumusețe aparte. Acele locuri unde (spune poetul în ”Lasă-ți lumea ta uitată”) ”înălţimile albastre/ pleacă zarea lor pe dealuri”.
De aici poate începe și povestea de astăzi.
Anca Larionesei este psiholog, anii pe care i-a dedicat în special copiilor din sistemul de protecție a statului punându-și amprenta nu doar pe destinul profesional, cât mai ales pe cel afectiv. A ajuns la Ipotești după o perioadă plină de încercări. Încercări care în final s-au transformat în miracole cărora, de la o vreme, a prins a le da și nume: Albert, Casa Dorului, Turnul lui Făt Frumos, Cuibul Artiștilor, Aripi de Înger.
Toate reunite sub umbrela Asociației ”Artă și Suflet” Botoșani.
Dintotdeauna a oscilat între artă și psihologie. În final s-a lăsat purtată de ambele. Deși a urmat Facultatea de Psihologie, dintotdeauna a dezvoltat și un simț artistic de care s-a simțit permanent locuită. Iar proiectul ”Artă și Suflet”, de la Ipotești, îmbină în modul cel mai fericit cele două pasiuni.
”Nu știu când a început această poveste. Veneam la alergat, din parcare până la Observator. Și am văzut un gard pe care scria: De vândzare. Nu de vânzare! Și am zis: iată un loc cu zare de vânzare. Așa am decis să ne cumpărăm o bucată de zare. Așa am cumpărat și am construit încet-încet un locușor”, ne mărturisește Anca Larionesei.
Terenul se afla la doar câteva sute de metri de casa pe care și-o construiseră deja în sat, pe drumul feeric ce duce către Lacul cu nuferi. Și de aceea, odată cumpărată, ”zarea” își deschidea oportunitățile.
Pentru Anca Larionesei, totul începe cu Albert. Puiul de om venit pe lume în urmă cu mai bine de trei ani, copilul purtând pe chip semnul unui miracol.
Pentru că încă din timpul sarcinii a apărut un diagnostic ce apăsa dureros inima părinților, copilul nenăscut a adunat, pe parcursul celor câteva luni, toate prognosticurile rezervate, toate îngrijorările și compasiunea medicilor din Botoșani, Iași și București. Specialiști care o pregăteau pe mamă pentru neguri de tot soiul: copilul poate să dezvolte hidrocefalie, va fi incapabil să aibă reflex de deglutiție, un copil gavat, fără motricitate, fără tonus muscular.
Singura speranță: o intervenție pe creier în primele momente după naștere.
”Am aflat diagnosticul la șapte luni. Eu cu ceva timp înainte aflasem de moartea cu preaviz a tatălui meu, care a și murit când eram însărcinată în trei luni”, spune Anca Larionesei.
A plecat de la un doctor la altul. La Botoșani, la Iași, apoi la București. Toți confirmau diagnosticul inițial.
”Mi s-a spus că, dacă nasc la Botoșani, șansele sunt reduse, întrucât era nevoie de o intervenție neurochirurgicală, imediat după naștere. Am decis să merg la București. Din doctor în doctor, din profesor în profesor… ”, retrăiește Anca Larionesei lunile prin care a trecut cu pruncul în pântece.
A stat la București lunile din urmă, până la nașterea copilului. Căuta orice licăr de speranță, iar întrebarea nu contenea să se facă auzită: ”Ce să fac, domnule doctor?”
”La o clinică, o doamnă făcea ecografia și prezenta același scenariu sumbru… Am început să plâng și, când m-a văzut așa deznădăjduită, mi-a spus: știi ceva, nici Albert Einstein nu a avut corpul ca al nostru și uite ce geniu a ieșit! Am plecat de acolo, mi-am sunat soțul și i-am repetat cuvintele doctoriței. Iar el, mucalit, mi-a răspuns: Atunci o să-i punem copilului numele Albert”, zâmbește acum Anca.
Și parcă anume pentru a prevesti miracolul, a născut la Spitalul Filantropia din București cu un medic pe nume Botezatu. Anestezistul Soare a venit cu aportul lui binecuvântat.
”Albert este un miracol născut de Sfântul Nicolae, la ora 23.55. Trebuia să nasc pe 7, dar medicii și-au dat seama că am contracții de naștere. Așa s-a născut Albert. După cinci zile am venit acasă. Și a început călătoria…”, zâmbește astăzi Anca Larionesei.
Botezatu, ajutat de Soare, au adus pe lume un copil ce avea să dărâme tot ce până atunci se înșirase, punct cu punct, în fișele medicale. Chiar dacă…
”După naștere s-a confirmat diagnosticul. Ba mai mult, mi s-a spus că are dismorfism facial. Adică este urât! M-am dus la neurochirurg, la Marie Curie, unde urma să aibă loc intervenția neurochirurgului. Am găsit aici un medic tânăr, degajat. Mi-a spus: mergeți acasă și monitorizați-l, nu este nevoie de nicio intervenție în acest moment. Acasă am monitorizat, aveam un metru special cu care măsuram căpșorul. Am făcut apoi kinetoterapie…”.
Acasă, Albert creștea. Și tot creștea. Normal și mai mult decât normal. L-a hrănit la sân: ”fiecare gură contează”, șoptea mama asupra chipului care se făcea tot mai luminos și mai frumos de la o zi la alta.
O întrebare și-a întins, totuși, spinii peste prezent: dacă diagnosticul nu venea la șapte luni, ci mult mai devreme, când decizia asupra sarcinii putea lua o altă întorsătură?
Anca nu stă o clipă pe gânduri: ”Era tot miracolul meu, nu schimba cu absolut nimic”.
Suferința unui psiholog care, deși cunoaște metodele prin care sufletul poate primi vindecare, nu și le poate aplica lui însuși, este cruntă și, deseori, devastatoare.
”Lasă-ți lumea ta uitată”, ne amintim din nou versurile lui Eminescu. Pentru că înainte se deschid uși care duc spre lumină. Și spre nădejdea că avem nevoie de miracole pentru a înțelege cu adevărat viața.
”Am suferit cum n-am suferit niciodată. Am fost un psiholog în depresie. Tata nu a apucat să îl vadă pe Albert. Mama a murit și ea în 2008, pe când avea 48 de ani. Am simțit cum s-a prăbușit totul… Dar am venit la țară, aici mă ocup de Albert. La poarta casei am ridicat o troiță. Am plecat din oraș dintr-o retragere, nu știu dacă fugă de lume. Poate o repliere. Am vrut un mediu bun pentru un copil miraculos”, spune Anca Larionesei.
Tot ce a apărut pe ”zarea de vânzare” i se datorează lui Albert, ține să puncteze încă o dată psihologul artist.
”Asociația Artă și Suflet îmbină arta cu psihologia. Este o asociație nonprofit, deși vom desfășura și activitate economică, pentru a ne putea susține. Ce ne propunem în acest loc binecuvântat de Dumnezeu? Să promovăm artiștii locali și munca lor. În principal, va fi un spațiu de expunere a lucrărilor, pictură, ceramică, obiecte obținute prin meșteșuguri tradiționale, țesături, opinci, ouă încondeiate. Ne dorim să susținem aici și ateliere de poezie”, spune Anca.
Calcă fiecare piatră ca și cum ar scrie versuri. Ne arată, reliefat pe alee, un melc năzdrăvan. Câțiva pași mai încolo apare conturat în piatră un sân, purtător și el de miracol și de mesaj. În mijlocul curții, încorporată în alee, mica moară de piatră a bunicilor.
”Tot ce este aici s-a clădit pe niște oseminte, ale părinților mei, pentru că am vândut ce mi-a rămas de la ei. Și pe niște vise. Iar peste toată ecuația asta este Dumnezeu”, spune Anca și ochii se lasă pradă emoției înlăcrimate.
Ne poartă prin curte și ne povestește despre cele trei clădiri: Turnul lui Făt Frumos, Casa Dorului și Cuibul Artiștilor. Alături de care, doar puțin izolată, mica și colorată căsuță ”cu cocoș”. Este toaleta, amenajată la cele mai înalte standarde.
Așezat în calea turiștilor care se preumblă către Lacul cu nuferi, locul îmbie prin inedit, prin armonia proporțiilor, dar mai ales prin provocările care apar la tot pasul.
”Vrem să promovăm opera eminesciană și să o cunoaștem. Și noi suntem încă în proces de cunoaștere, nu am parcurs tot. Dar vrem să punem în lumină viața și opera lui Mihai Eminescu. De aceea regula Casei Dorului este ca toate persoanele care intră trebuie să citească o poezie, o strofă sau un vers din Eminescu. Oamenii vin aici în drumul spre Lac. Își fac fotografii, citesc o poezie. Deocamdată noi muncim, noi povestim, în timpul pe care îl avem la dispoziție. Conceptul este unul dinamic, asta ne-am dorit de la început”, povestește Anca în timp ce un grup de fete săltărețe se bucură de Turnul lui Făt-Frumos.
Artă și Suflet. Și Poezie. Însă peste toate, cum spune Anca, se află Dumnezeu. Iar Dumnezeu este iubire. Dincolo de zidurile de poveste care s-a ridicat pe un deal cu ”zare de vânzare”, dincolo de oamenii care se perindă zilnic îmbătați de miresmele eminesciene, Anca Larionesei a creat un spațiu uman, un punct de sprijin. Și nu sunt vorbe în vânt.
Asociația ”Artă și Suflet” va veni în sprijinul părinților aflați în deznădejde. Cei care cresc și îngrijesc, în condiții dificile și în mare durere sufletească, copii cu dizabilități.
”Vom forma un grup de suport pentru părinții copiilor cu dizabilități. Ședințele vor fi gratuite”, spune Anca Larionesei.
.JPG)
Se mai spune că miracolele se nasc din suferință. Dar ele poartă mai ales semnul credinței. Iar copiii miraculoși care apar în viața noastră vin să ne arate că toate neputințele nu sunt decât consecințele propriilor noastre renunțări.
”Am fost un psiholog în depresie”, spune Anca Larionesei. Dar a învățat între timp că suferința poate fi și calea prin care Dumnezeu ne pregătește pentru a primi lumina din ochii unui copil binecuvântat.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
Urmărește-ne și pe Google News
