A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Roxana Gherasim ne-a vorbit despre durerile strânse în ultimii trei ani, dar și despre curajul cu care s-a întors de fiecare dată la viața alături de cei dragi. Despre comunitatea de români din Germania, pentru care – alături de o echipă întreagă – editează o revistă, dar și despre sărbătorile din inimă.
-Dragă Roxana Gherasim, în urmă cu trei ani (mai 2019) îmi scriai din aeroport, în fața unui zbor dintre cele multe care legau pentru tine România de Germania. Ai scris multe astfel de scrisori, ai petrecut mult timp așa, între lumi?
-Bine ne-am regăsit, dragă Florentina Tonița. S-au scurs deja trei ani? Parcă totul a fost ieri. Frumoasă întrebare, profundă și totodată răscolitoare. Iată că de această dată m-ai regăsit după o călătorie acasă, în România. Mai mereu scriu, nu doar scrisori. Se pare că și eu, ca și multe alte persoane plecate din România, gravăm des în suflet diferite stări. Între lumi, așa cum metaforic spui, nu există decât un hotar fizic. E o călătorie, practic, tot spre interiorul meu, cu dese escale. Biletul de plecare îl scriu tot timpul cu emoția revederii celor dragi de-acasă: părinte duhovnic, familie, prieteni sau chiar simpli trecători cărora îmi place să le zâmbesc, spunându-le fără cuvinte că mă bucur să-I văd. Îmi place să cumpăr flori de la bunicii pe care îi întâlnesc în piață sau pe Pietonalul Unirii. Îmi place să duc aceste flori la capul mamei, care și-a găsit locul în Veșnicie. Nu e trist. E pace și e bine.
Biletul de întoarcere este compostat mereu cu promisiunea unei noi călătorii, a unei noi dorințe de redescoperire sufletească și bucurie lăuntrică. Eu așa sunt: optimistă. Acolo unde este durere, îmi place să mă implic și să aduc zâmbet. Vreau să cred că reușesc mai mereu și, iată, doar așa pot să mai scriu încă o scrisoare.
-După încă un an (martie 2020) vorbeam din nou. Dispăruse aeroportul, dispăruse locul dintre lumi pentru că pandemia ridica granițe până la nori, nimeni nu mai călătorea... Restricții, moarte, boală, dor. Cum te-ai regăsit după cei doi ani de pandemie? Ce rămâne din acest timp, ce a luat el și ce a adăugat vieții tale?
-Da, așa este. Am avut cu toții de străbătut o perioadă dificilă, o perioadă de întrebări retorice, o perioadă de răscoliri, dar și de autodezvoltare. Boala a răpit oameni dragi, a separat prieteni pentru că a înțepat în ei un vaccin al controverselor: te vaccinezi sau nu, de ce da, de ce nu și așa mai departe. Nu ne-am mai putut întâlni ca altădată, bisericile erau goale și în ele doar preoții noștri înălțau rugi către Divinitate. Îmi amintesc durerea de anul trecut, o noapte de Înviere care parcă a plâns sub flacăra lumânării, dar în care am continuat să nădăjduim că lucrurile vor intra pe un făgaș normal. Și iată că în acest an rostim cu toții ”Hristos a Înviat!”.
Dorul? Dorul a durut. A durut pentru că nu știai dacă cei dragi vor mai putea să fie strânși cândva în brațe. Dacă până atunci îmi ziceam ”există telefon, putem să ne vedem și să vorbim oricând”, de atunci am înțeles că nu e chiar totuna și, deși locuiesc departe de cei dragi, efortul de a pleca e sub bucuria revederii.
Ce a mai luat cu ea pandemia? Teama. Mi-am dat seama că teama chiar nu este de la Dumnezeu. Am înlocuit-o cu răbdare, cu bucurie care a venit din lucrurile mărunte, cu planuri pentru prezent. Dar cel mai important, am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea. Am înțeles că și eu, și ei suntem trecători și prin lume și pe la diferite destinații.
-Aprilie2022. Nu ne gândeam că ”ne va scoate din pandemie” un război! Cum se vede de acolo, din Germania, ce se întâmplă aici, atât de aproape de Botoșani? A schimbat ceva în percepția față de prezent, față de viitor?
-Orice eveniment te poate schimba, atât în bine, cât și în rău. Depinde ce îți dorești. Știi tu, e ca în fața unei persoane care trage să moară, cum se spune în popor. Ce faci? Te întărești, deși ordinea plecării nu o cunoști! Îți spui: trebuie să fiu puternic, trebuie să lupt, să sper și să mă rog. Sau dimpotrivă, cedezi și abandonezi, te simți lipsit de putere și chiar deprimat. Așa și cu războiul. Am o prietenă care m-a întrebat cum pot să scriu despre mărțișor, când atât de aproape de Botoșani este război. Nu m-a întrebat ce e în sufletul meu și cât timp mi-a luat să mă pot aduna pentru articolul din luna martie al ziarului la care sunt redactor voluntar. Pentru mine, războiul înseamnă adunare de forță, înseamnă empatie. Nu vreau să spun direct ce am făcut sau ce mai fac. Vreau doar să vă zic că dacă nu ești empatic, nu poți fi nicicând, cu nimeni. Nici nu judec pe cei aflați în această situație, nici nu încerc să-i lămuresc că e corectă gândirea mea: roman sau ucrainean, are aceeași nevoie de tine! Dacă a schimbat ceva față de viitor? Da! Mi-am dat seama că în unele situații e nevoie de mai multă toleranță, e nevoie de putere lăuntrică mult mai mare, de curaj și de acțiune dezinteresată.
Am să vă mai spun doar atât: mult timp nu voi uita privirea ochilor de un albastru ciel al fetiței din aeroport. I-am zâmbit până să ajung la controlul vamal. Abia atunci am înțeles de ce nu mi-a întors gestul! Copil frumos, sper să zâmbești de acum toată viața ta și acasă, în Ucraina, tatăl tău și familia ta să trăiască!
-Ne apropiem de un subiect care știu că îți este foarte drag: ”Vocea ta”, pe care în descrii drept ”singurul ziar lunar din Germania (tipărit) în limba română”, adăugând că aceasta aduce informații diverse, de la integrare și sistemul de învățământ la asigurare de sănătate și nu doar. Cum s-a născut acest proiect, cât de greu/simplu este el de realizat și, desigur, care sunt reacțiile în comunitate?
-Mulțumesc pentru întrebare. Meritul acestui proiect îi aparține Ionelei van Rees-Zota, un om minunat, absolventă a Facultății de Drept si a Facultății de Jurnalism din Târgoviște. Ionela este și fondatoarea agenției de presă Așii Români. ”Vocea ta” a apărut în anul 2010, mai exact pe 15 ianuarie în zona metropolitană Nürnberg. Se distribuie gratuit. Ziarul ajunge la sediul Institutelor Culturale, Ambasade, Consulate, Asociații, magazine cu specific românesc, biserici etc.
Mă bucur că fac parte dintr-o echipă minunată. Aș vrea să-i menționez pe dna Redactor-șef Liliana Moldovan și dl. Redactor- sef Dan Teodorescu- membru UZPR six APSR , Redactor-șef adjunct, Raluca Păun. Împreună cu o frumoasă echipă de redactori, venim în întâmpinarea românilor prin informații din diferite domenii: social, cultural, medical etc.
Mie îmi revine bucuria de a face cunoscut peste hotare români care au muncit și s-au realizat, fie în domeniile în care s-au pregătit în România, fie în alte domenii. De asemenea, realizez interviuri și cu copii care excelează în domenii artistice și nu numai. În luna martie am avut bucuria să stau de vorbă cu Dl. Primar Lülf Berthold, primar de peste 20 de ani în orașul Ennigerloh, oraș în care locuiesc aproximativ 500 de români. O altă rubrică lunară o realizez împreună cu buna mea prietenă,Daniela Mihaela Cucu, psiholog clinician principal la Centrul de Sănătate Mintală Copii Botoșani, cu experiență profesională ca psiholog de 26 de ani.
Ca orice proiect nu este ușor de realizat, însă prin muncă, colaborare și comunicare totul este posibil. Colaborez din luna octombrie, iată, deja de șase luni, dar am un sentiment special, pentru că mă simt ca într-o familie.
-Vorbim în special despre muncă un folosul semenilor. Mai exact, voluntariat…
-Din luna aprilie, va apărea lunar broșura ”Fii responsabil - Vocea ta”. Este un nou proiect pentru zona în care locuiesc, proiect al cărui fondator este colega mea, Alexandra Chiribeș. Vom veni cu informații utile pentru români, de data acesta în ediție bilingvă - română/germană. Din luna mai vom fi fizic alături de români, spre a-i sprijini și ghida în soluționarea unor situații personale. Fiind un proiect abia la început, aș putea să vă dezvălui doar că serviciile pentru beneficiarii noștri vor fi gratuite. Funcționez pe principiul ”Oferă un zâmbet și o încurajare. Plata este incomensurabilă: pansamentul sufletului”. În Germania acțiunile de genul celor pe care le fac eu, voluntariat, sunt foarte respectate și apreciate. Voluntariatul nu îmi este străin. Și în România m-am bucurat când părintele Partenie de la Vovidenia m-a solicitat să fac pregătire la Limba și Literatura Română pentru Bacalaureat. Ce minunat a fost! Câtă hrană sufletească mi-am luat! Vedeți dvs., poate acum se înțelege mai bine ce am vrut să spun: ce ai în suflet, aceea răspândești. Nu vreau să se înțeleagă aceste cuvinte prin lipsă de modestie, ci aș vrea să fie un impuls și pentru alții să ofere din ceea ce au, să consume energie cu folos. Pentru cine folos? În primul rând pentru cei din jur. Când a trebuit să părăsesc România și profesia pe care cu drag mi-am făcut-o timp de 11 ani, am plecat pentru soțul meu. Acum se pare ca Bunul Dumnezeu îmi umple timpul mai frumos!
- Paștile copilăriei. Care sunt imaginile care revin an de an, de la mirosul de cozonaci până la mâinile mamei trebăluind... Știu că răscolim multe ale sufletului, dar du-ne puțin acolo, în povestea cu ouă roșii de demult!
-Mulțumesc pentru dorința de a fi purtați în sufletul meu. Parcă e așa mult pentru mine! Este un suflet încă de copil, pentru că îl mai am pe tata! Povestea din Paștile copilăriei începea cu mult timp înainte de Înviere. Curățenia se făcea cu grijă, tata bătea covoarele pe bară în cartier. Uneori trebuia să prindem loc, căci și vecinii aveau aceleași îndeletniciri.
În casă, mama ștergea geamurile, iar eu o ajutam și la alte treburi administrative. Ouăle roșii se vopseau numai în Joia Mare. Vă amintiți? Schimbam vopseaua cu vecinii. Câte amintiri frumoase!
Masa de Paște era mereu cu de toate, gătite de mama: de la salata de boeuf, până la drob, răcituri. Nu mai zic de mirosul de cozonac sau de pască. O, pasca bogată! Ce gust avea! Și ce culoare! Acum a rămas doar vocea mamei în sufletul meu: " vino să te învăț să faci coptură. Am să mor și nu va avea cine să te învețe". Poveste adevărată...
Masa era decorată întotdeauna tradițional! Din bucate gustam numai după ce veneam de la Slujba de Înviere, numai după ce erau sfințite. Nu se întâmpla să nu mergem să ducem Lumină și la capul celor plecați în Veșnicie! Dacă regret ceva, regret că nu am petrecut sărbători pascale la țară... Mi-ar fi plăcut mult.
-Pentru că în spate există și o inimă de dascăl, cu o privire pedagogică, să intrăm un pic și pe acest tărâm. Cum trece un copil de la bucuria ouălor, a hainelor noi, la miracolul Învierii? Cine îi dezvăluie taina: familia, școala, biserica?
-Tărâmul acesta de care mă întrebi este foarte fin delimitat pentru că eu trăiesc intens această sărbătoare. Nu reușesc să trec matur mereu, adică încă lăcrimez de dorul vremurilor de-altădată! Încă mai cumpăr haine noi și pentru mine și pentru tatăl și soțul meu. Aceste hăinuțe le îmbrăcăm în noaptea de Înviere.
Taina Învierii o am în mine. Nu știu de când e acolo sau cine a adus-o exact. Aș vrea să cred că există o legătură puternică între familie-școală-biserică în acest sens. Haideți să gândim așa: Dumnezeu este în mijlocul nostru mereu, indiferent unde suntem și ce facem. Familia este locul în care ne regăsim. Aici aducem bucuria și liniștea după o sfântă Slujbă. Iar la biserică ne rugăm pentru rezultate bune la examene. Glumesc. Parțial. Important e să ne deschidem inima și să lăsăm miracolul Învierii să ne inunde.
-Cum se văd sărbătorile de departe de casă?
-Sărbătorile departe de casă? Pentru mine vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde. Deși îmi spun că "acasă este acolo unde ai jumătatea", în România este temelia. În România sunt și socrii mei, fratele si cumnata mea, rudele noastre, prietenii noștri, oamenii dragi.
Avem și aici biserică ortodoxă românească, un preot minunat, un adevărat doctor de suflete, părintele Marius Florentin Pandelea. Biserica este mai mereu plină și deseori participăm la agape pline de dragul românesc.
-Un mesaj de sărbători pentru cei dragi și pentru cititorii noștri?
-Un mesaj pentru cei dragi? Roxana este mereu cu voi, așa cum și voi sunteți cu ea. Încăperea sufletului este mai spațioasă decât a unei locuințe unde ne-am putea revedea cu toții. Vă mulțumesc că faceți parte din viața mea și că fiecare contribuiți la dezvoltarea mea! Cititorilor dvs. le mulțumesc că mi-au citit aceste file de poveste. Nu cred că sunt mai deosebite decât ale altora. Să aveți Lumină Sfântă mereu în sufletul și în casa dvs. Oferiți celor din jur măcar un zâmbet!
Hristos a Înviat!
-Adevărat a Înviat!
