Până în anii `60, comuniştii au reuşit să-i lase fără pământ pe ţăranii români. Cei care au avut cel mai mult de suferit au fost marii proprietari agricoli şi cei care aveau ferme modernizate.
Instalarea comunismului nu a însemnat doar aservirea României Uniunii Sovietice. Plaga socialismului impus a cuprins întreaga societate românească de la ideologizare forţată, la distrugerea intelectualităţii româneşti şi până la teroarea de tip NKVD-ist. Poate cea mai dureroasă a fost însă distrugerea lumii satului românesc. Din 1949 până în 1962, comuniştii au reuşit să lase fără pământ întrega ţărănime.
Fără acel bun la care au tânjit generaţii întregi de plugari timp de secole. Odată cu această confiscare brutală a pământului abia oferit de autorităţi în 1923, cultura rurală şi agricultura tradiţională a cunoscut un regres total. Ţăranii „deportaţi“ în cartierele muncitoreşti ale oraşelor pentru a putea întreţine industria „Epocii de Aur“, dar şi dezbrăcarea de conştiinţa proprietăţii în lumea satului, de evoluţia firească în lumea agricolă, au fost principalele dezastre sociale lăsate moştenire de comunism. Întreaga acţiune, ce poartă numele în istorie de „colectivizare“, a fost premeditată şi pregăită încă din 1945.
Concepţiile comuniştilor privind proprietatea individuală erau bine cunoscute. De altfel în Uniunea Sovietică dirijată de Stalin colectivizarea era demult o realitate.
”Ţăranul e şi azi un mic capitalist, în felul lui, ţăranul individual mic burghez”, considera Ana Pauker în 1951.
Totodată principiile marxist-leniniste erau de acord că „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă”. În aceste condiţii era clar, că odată cu apariţia comuniştilor la putere în 1945, soarta proprietăţii individuale a ţărănimii era pecetluită. Şi asta în condiţiile în care statisticile vremii arătau că peste 70% din populaţia ţării se ocupa cu agricultura. Se pregătea propriu-zis dezmoştenirea a majorităţii poporului român.
Procesul nu a fost brusc, ci premeditat şi executat prin tehnici menite a destabiliza ţărănimea. În primul rând comuniştii, prin guvernul condus de Petru Groza, s-a arătat favorabil ţărănimii, erijându-se în special în prietenii plugarilor săraci. Tocmai de aceea a fost dată la 23 martie 1945 reforma agrară. Scopul ascuns al acestei reforme prin care erau împroprietăriţi nu mai puţin de 796.129 de familii cu 1.057.674 hectare de pământ a fost unul cât de poate de clar. Prin împroprietărire se urmărea dezintegrarea marii proprităţii individuale în domeniul agriculturii şi câştigarea popularităţii pentru alegeri. Practic comuniştii ştiau punctul nevralgic al ţărănimii, dorinţa de pământ, şi au reuşit să-l exploateze la maxim.
”Vreţi să vă păstraţi pământul cu care aţi fost împroprietăriţi? Votaţi Soarele, semnul Blocului Partidelor Democratice (n.r. manevrat de comunişti)", se preciza în sloganurile electorale ale vremii.
S-au erijat în salvatorii ţăranilor şi cei care le dau ceea ce-şi doresc cel mai mult: pământ. Totodată, au fost reglementate o serie de reguli şi a fost înfiinţate tot felul de comitete care să se ocupe de probleme agricole şi de aprovizionarea oraşelor cu produse din mediul sătesc. Era de fapt o pregătire subtilă a ceea ce va urma. În paralel în lumea satului s-a încercat prin propagandă discreditarea celor care aveau pământ mult, numiţi „chiaburi“, şi promovarea cel puţin aparentă a celor mai săraci.
A urmat inevitabil o nouă etapă pentru destabilizarea proprietăţii rurale, dar şi a lumii săteşti. Practic s-a introdus sistemul cotelor. Adică ţăranii erau obligaţi să ofere statului o parte din producţie. Bineînţeles era vorba de o parte consistentă. Iar cotele variau în funcţie de aprecierile agenţilor politici. ”Chiaburii” erau pur şi simplu sărăciţi alături de cei reticenţi faţă de regimul comunist. Propriu-zis unii ţăranii rămâneau până şi fără grâul de sămânţă. Toţi au avut de suferit, iar gospodăria agricolă s-a ruinat treptat. Se ajungea astfel la graiul profetic al comuniştilor, care susţineau că numai la comun şi prin controlul statului se putea realiza o producţie bună. Cu toate acestea interesul principal, acela de a colectiviza agricultura, nu a fost încă dezvăluit, sistemul cotelor fiind explicat prin necesitatea de alimente la oraş şi prin plata despăgubirilor de război.
Inevitabil a urmat şi colectivizarea propriu-zisă. Încă din 1947 apare un ordin al NKVD pentru toate ţările supuse imperiului sovietic.
”Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import”, se arată la punctul 13 al acestuia.
Cum în România, chiar şi după sistemul cotelor, erau ţărani care rezistau s-a trecut la colectivizarea forţată. S-a început cu epurarea ”chiaburilor”. Mai precis pe 2 martie 1949 a fost dat decretul numărul 84 prin care erau pur şi simplu expropiate toate proprietăţile mai mari de 50 de hecatare. Decretul a fost pus în aplicare violent în următoarele 24 de ore de la promulgare. Proprietăţile erau pur şi simplu confiscate, inclusiv animalele, clădirile şi utilajele. Au fost înghiţite inclusiv ferme modernizate şi care erau capabile de producţie superioară. Nu a rămas nimic în picioare din marea proprietate agricolă. Clădirile şi grajdurilor au fost transformate în GAC-uri şi GAS-uri după model sovietic. ”Chiaburii„ au fost pur şi simplu deportaţi cu domicilii forţate şi relocaţi. Cei care se opuneau înfundau puşcăriile comuniste sau pur şi simplu dispăreau.
Totodată, în şedinta plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general, anunţa ”transformarea socialistă a agriculturii” şi împărţirea ţăranilor în cinci categorii: ţăranii fără pământ, ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi, ţăranii înstăriţi şi în cele din urmă moşierii. Ultimii de obicei ori fugeau în străinătate ori înfundau puşcăria.
”Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, întărim alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi purtăm un război fără cruţare împotriva chiaburimii", acesta era sloganul de partid.
Va veni însă şi vremea ţăranilor săraci. De precizat, în această etapă, că ţăranii săraci şi uneori mijlocaşi erau supuşi propagandei, nu lăsaţi imediat fără pământ. Adică oamenii partidului încercau să-i convingă să treacă singuri la ”întovărăşire”. Ţinta predilectă au fost zonele foarte sărace, afectate de secetă sau război, locuri în care ţăranii nu păreau să mai aibă cu ce lucra pământul. Apoi aceste zone urmau să fie date drept model. Moartea lui Stalin, salvarea ţăranilor A fost un moment în care procesul de colectivizare părea compromis. În multe regiuni ţăranii opuneau rezistenţă. Până şi cei mai săraci şi împroprietăriţi de comunişti în 1945 luau partea gospodarilor satului. Şi toate acestea într-o perioadă delicată pentru comunişti. Stalin a murit în 1953, iar ”roşii„ au slăbit chinga. Ca atare procesul de colectivizare a stagnat, abia fiind menţinute GAC-urile anterioare. După ce lucrurile au intrat pe făgaşul ”normal„ în lumea sovietică, a urmat poate cea mai brutală etapă a colectivizării, soldată cu arestări masive, omoruri şi chiar intervenţie armată, în comuna Roma, judeţul Botoşani, de exemplu.
Din 1957 colectivizarea fost însă reluată. De această dată, comuniştii au jucat cu cărţile pe faţă. Fără tertipuri şi fără metode subtile de convingere. A fost pur şi simplu o etapă brutală ce a ţinut până în 1962. Primul pas a fost elaborarea unui model de colectivizare. A fost ales Galaţiul în 1957, fiind prima zonă pilot colectivizată. A urmat apoi Constanţa, unde au fost mobilizaţi peste 30.000 de activişti de partid. După care tăvălugul a continuat în toate regiunile ţării. Erau alese la început zonele vulnerabile, tocmai pentru a părea un demers de succes fără piedici, urmând să fie atacate „cuiburile chiaburimii”. De altfel, prin decretul 115 din 1959 a fost anunţată încheierea deschiaburirii. După acest decret au trecut doar trei ani până la finalizarea colectivizării.
Până şi cel mai sărac ţăran a rămas fără pământ. În Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 23-25 aprilie 1962, Gheorghe Ghiorghiu Dej anunţa satisfăcut că 96% din terenul arabil era deja în proprietatea statului. Ţăranii nu mai aveau decât casa în care locuiau şi atât. Trebuiau să muncească la colectiv, adică tot pe pământurile lor, dar care acum erau oficial ale statului. Din punctul de vedere al specialiştilor, a fost o colectivizare stalinistă, brutală şi care a dus numai în Dorbogea şi Banat la deportarea a peste 40.000 de ţărani care s-au opus sistemului în Bărăgan.
Deşi procesul a fost prezentat drept lin şi firesc de organele de propagandă, în realitate mii de ţărani s-au răsculat şi s-au opus colectivizării. Mai ales în Munţii Apuseni, Vlaşca, Vrancea, Botoşani şi în numeroase zone din Ardeal. Aşa cum am precizat, zeci de mii au fost deportaţi, alţii închişi în puşcării comuniste sau chiar împuşcaţi.(Sursa: Adevărul)
