Acum în pragul zilei de naştere a marelui dramaturg vă prezentăm anamneza nemuritoare privind starea de sănătate a poporului nostru. Ion Luca Caragiale este, fără îndoială, cel mai bun diagnostician al organismului social românesc. El vede prostia ca pe cea mai grea maladie a sufletului, netratată la timp poate provoca dispariţia acestui neam. Este convins că numai prin ironie, prin şfichiuirea moravurilor grosolane, prin satiră, se poate însănătoşi poporul.
Bântuit de asemenea obsesii, autorul îşi circumscrie întreaga operă pe baza acestei anamneze încercând din răsputeri să-i vindece pe cei pe care-i iubeşte cu adevărat. Intransigenţa, ironiile de tot felul, limbajul acid, ni-l prezintă ca pe un om afectat până-n adâncuri de prostia semenilor. Strălucitor prin inteligenţă este momentul când surprinde clasa politică, sâmburele tuturor relelor, cea care pune amprenta pe întreaga viaţă socială. Viaţa politică este ridicolă, cadrul de manifestare este unul găunos, iar purtătorii ideilor ieftine sunt nişte măscărici.
Autorul pieselor: „O noapte furtunoasă” , „O scrisoare pierdută” şi „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” a fost, este şi va fi cel mai fin analist politic român, el atinge ca nimeni altul direct structura acestei naţii, cu toată urâciunea ei morală. Personajele sunt destul de active la suprafaţă şi extrem de leneşe lăuntric, abia îşi trag sufletul din mocirla care-i sufocă. Scena politică este plină de proşti, care de care mai grăbiţi să-şi epateze goliciunile sufleteşti şi minţile stâlcite. Fineţea psihologică a autorului profilează meschinăriile şi imoralitatea fiecărui ins, indiferent dacă ocupă un loc central sau periferic în secvenţa de viaţă surprinsă. Personajele capătă greutate şi atunci când tac, gestica lor emană tot timpul un aer penibil. Chiar şi lacrimile sunt o simplă secreţie a glandelor lacrimale, ele nu-şi au izvorul în adâncul sufletului. Plânsul Vetei este doar fandoseală, o chestie de onoare, el nu zdruncină decât epiderma.
Dacă rămânem în sfera personajelor feminine vom observa că ele posedă un spirit malefic şi, din când în când, declanşează furtuni ce ridică nota de interes, accentuând astfel dezastrul ce-l poate provoca femeia în viaţa politică. Pasiunea Zoei nu este dragoste, ci acerba dorinţă de a intra cu orice preţ în miezul problemelor ce frământă ţărişoara, de-a disciplina întreaga politică după voia ei. Victime îi sunt toţi bărbaţii ce o înconjoară, forţa ei de seducţie, de ispitire, are o trimitere mult mai adâncă, la începuturile lumii. Chipul Evei răbufneşte des, dar fără a fi sesizat de bărbaţi, credulitatea îi face caraghioşi, simple marionete fără gram de personalitate. Toate Miţele, Vetele, Zoiţele sunt zămislite din acelaşi aluat confuz, ele îşi găsesc corespondente şi astăzi în viaţa politică a ţării, mişună în jurul nostru fără a le sesiza chipul, dar atrag atenţia prin vocaţia demagogică, prin limbaj şi prin polarizarea atenţiei bărbaţilor. Rolul bărbaţilor în stigmatizarea acestor „embleme” politice şi sociale este covârşitor.
Se poate spune că Ion Luca Caragiale, cu ajutorul cuvântului, dă coordonatele maladiei noastre ancestrale, cuvântul defineşte virusul şi exprimă faţa ascunsă a trăirilor, dă la iveală superficialitatea gândirii şi încă bâlbâiala limbii pe care o vorbim. Toate aceste deficienţe sunt materializate în text cu ajutorul ironiei. Ironia este punctul de plecare în creionarea caracterelor, în nuanţarea cadrului de manifestare a „inteligismului snob şi prăfuit”. Poate fi tradusă numai atingând subtextul, de multe ori simulează sentimente limpezi, stări conflictuale fireşti şi chiar normalitate. La autor totul este pe dos, descifrarea estetică trebuie făcută pe negativul cadrului sugestiv, cititorului avizat nu-i vine greu să developeze filmul. Satira desemnează limpede toate tarele sufleteşti, reflectă de la distanţă întreg spectrul conştiinţei naţionale şi demarcă cu subtilitate binele de rău, fără a provoca perturbări de percepţie.
Comediile de moravuri sunt, pentru Caragiale, singura medicaţie care ar ajuta la însănătoşirea societăţii, de aici tonusul pe care-l imprimă acestor scrieri şi decuparea celor mai savuroase, paradoxale şi comice momente de viaţă malaxate de un limbaj frust, direct şi pasional. Bravo, coane Iancule, aici era buba!
Lucian ALECSA
