De cele mai multe ori gestică emoţională este egală cu umilinţa. Acest fapt a fost demonstrat duminică seara de către fotbaliştii echipei de fotbal Steaua Bucureşti. După ce-au pierdut meciul de pe teren propriu cu FC Braşov fotbaliştii stelişti s-au aşezat în genunchi în faţa publicului cerându-şi în felul acesta iertare pentru prestaţia jenantă pe care au avut-o timp de 90 de minute de joc. Gestul lor a fost jenant, umilitor şi haios, nici într-un caz emoţional şi sincer după cum au dorit să sugereze cei din conducerea echipei. Oare n-ar fi fost normal să-şi fi dat interesul pe teren şi să nu ajungă la un asemenea gest? Oare asemenea indivizi după prestaţia avută şi după mătăniile de la finalul jocului mai merită respectul iubitorilor de fotbal? Un singur răspuns poate fi : NU! Sunt convins, gestul a venit ca o pornire pur instinctivă, fără a exista nici o umbră de premeditare sau de sinceritate.
Da, dacă e să radiografiem niţel gestica românului de-a lungul istoriei vom constata că o asemenea ieşire este imprimată destul de puternic pe structura noastră ancestrală. Un mare istoric spunea că de-a lungul veacurilor am tot întors spatele istoriei consolându-ne cu ideea că oricum istoria lumii se scrie şi fără noi şi că vom fi trecuţi şi noi pe câte un colţ de pagină. Nu ştiu dacă în câteva fraze sau chiar în câteva compendii se poate exprima întreaga fizionomie a unui popor, dar, cel puţin, cred că se poate creiona un simplu crochiu moral. Într-adevăr, de-a lungul celor două milenii de existenţă carpato – danubiano - pontică avem destule secvenţe când am stat cu fundul în două luntre şi când am înclinat balanţa după cum a suflat vântul, de foarte puţine ori am fost peste vremuri. Apoi, noi, românii, n-am privit umilinţa ca pe un gest reprobabil, din contra, mai degrabă am văzut-o ca pe ceva firesc, natural, atâta timp cât ea a generat o stare de stabilitate şi ne-a asigurat şi supravieţuirea ca naţie. Şi astăzi, în mileniul trei, mulţi politicieni o văd ca pe o normalitate. Să nu uităm, au fost popoare care au avut forţa să-şi păstreze identitatea naţională fără a se umili în vreun fel.
Dar să revenim la prezent, umilinţa este atât de evidentă la noi că de multe ori trece neobservată. Nu-i nici o anomalie în ceea ce spun. Priviţi spre politicienii noştri, o dată la patru ani se umilesc ca nişte cerşetori; vin cu tot felul de promisiuni, sunt predispuşi la cele mai penibile gesturi, doar spre a ne căpăta încrederea şi a ne fura votul. Mulţi dintre ei habar nu au cât de penibili pot fi, chiar dacă le-ai spune, nu cred să-i afecteze în vreun fel. Acest lucru spune multe despre moralul lor, înseamnă că umilinţa intră în compozitul lor existenţial. Atenţie, în politică mai toate gesturile populiste, cât şi cele emoţionale, au menirea să ne umilească!
Lucian ALECSA
