Pentru filozoful Constantin Noica ignoranţa reprezintă una dintre cele mai grave maladii ale spiritului. Un popor ignorant degenerează în timp ajungând să fie asimilat de popoarele cu personalitate, un om ignorant îşi stafideşte sufletul topindu-se de la sine în propriile frustrări. Un popor respiră în lume prin marele lui spirite, în orice dicţionar enciclopedic din lume România se identificată cu marile sale personalităţi: Eminescu, Enescu, Caragiale, Brâncuşi, Eliade, Cioran.
Aceştia sunt pilonii acestui popor, a-i ignora e un gest incalificabil, e ca şi cum ţi-ai renega originea. Politicienii reprezintă ecoul unui popor, atâta timp cât ei trăiesc în ignoranţă, poporul se scufundă în anonimat. Am făcut acest preambul spre a trage a „n” oară un semnal de alarmă asupra unui caz de-a dreptul revoltător, este vorba de modul cum a fost ignorată de aleşii locali din Mihăileni casa în care a copilărit George Enescu. De la vârsta de 5 ani până a plecat la studii la Viena şi apoi în fiecare vacanţă paşii compozitorului au bătut uliţele, dealurile satului şi lunca Molniţei.
La iniţiativa pianistei de origine română, Raluca Ştirbăţ, un cunoscut muzicolog britanic ,Norman Lebrecht, face un apel către Bucureşti şi Bruxelles cerând cu insistenţă salvarea acestei case de patrimoniu naţional şi internaţional. De asemenea, Societatea britanică „ George Enescu”, prin vocea criticului Martin Anderson, face demersuri pe lângă ambasadorul României la Londra cerând acelaşi lucru. E trist ce se întâmplă cu noi, vin străinii să ne tragă de atenţie spre a ne salva propriile valori! Cazul îl cunosc destul de bine, sunt întristat până în adâncul sufletului de ceea ce văd, copilăria mi-am petrecut-o pe aceste meleaguri. De vreo 15 ani insist la aleşii locali să rezolve această problemă, promisiuni au curs cu duiumul, la fel şi scuze, numai că peste cuibul copilăriei marelui compozitor a planat ignoranţa acestor oameni imuni la tot ce înseamnă spiritul locului şi actul de cultură. Motivaţia „distinşilor anonimi” a sunat cam aşa:” Casa a fost retrocedată, proprietarul e pe undeva pe la Constanţa, nu mai ştim nimic de el”. Chiar dacă proprietarul ar fi pretins o sumă mare de bani pe această casă, primăria ar fi putut face efortul s-o achiziţioneze, s-o renoveze şi s-o redea circuitului cultural.
Mihăileniul a fost unul dintre cele mai renumite târguri ale Moldovei. Aici s-a înfiinţat prima şcoală de pe cuprinsul actualului judeţ, printre puţinele din Moldova acelor vremuri, cu 7 ani înaintea celei din oraşul Dorohoi, denumită „şcoala urbană de bieţi”. Şi-a deschis porţile pe 8 noiembrie 1847, de ziua domnitorului Mihail Sturza. Localul şcolii, donaţia spătarului N. Hristescu, se află în aceeaşi stare jalnică precum casa marelui compozitor, oficialităţile sunt la fel de indiferente. În perioada interbelică viaţa culturală a târgului era bogată şi complexă. Un rol important l-a avut Societatea „ Tinerimea”, fondată în 1926, care a editat „ Revista Tinerimii” , denumită ulterior „Moldova literară”. Ce vremuri, ce oameni! Astăzi nimic nu ne mai aduce aminte de acele timpuri, până acum două decenii exista un muzeu în localitate, „bravii” noştri aleşi s-au gândit să-i închidă uşile, colecţia „ Nicolae Zahacinschi”, ce numără peste o mie de piese etnografice şi culturale, se află în custodia Muzeului Judeţean Botoşani. E bine de ştiut că-n Mihăileni s-au intersectat trei culturi: română , ucraineană şi evreiască, fiecare entitate urmărind conservarea identităţii sale spirituale, rezultatul constă într-un patrimoniu divers şi bogat. În aceste locuri olăritului a fost dus la rang de artă, foarte puţine semne mai amintesc de acest străvechi meşteşug. Demersuri pentru alocarea unui spaţiu şi expunerea acestor nestemate spirituale s-au făcut de nenumărate ori, răspunsul aleşilor a fost prompt şi obraznic: DEOCAMDATĂ, NU!.
În cimitirul ortodox din localitate este mormântul Mariei Enescu, mama compozitorului, singurul om care se mai ocupă de îngrijirea lui este inimosul învăţător octogenar Aurel Agavriloaie, care lucrează de ani buni la o monografie a localităţii. Mare păcat, cei care ar trebui să se ocupe şi de spiritul locului îl ignoră!
Lucian ALECSA
