«Limba de lemn devenise un bun comun în rândul studenţilor de la „Ştefan Gheorghiu”, noul limbaj făcea furori printre tovarăşi, citatele din operele genialilor conducători constituiau punctele de reper ideologic şi moral ale societăţii multilateral dezvoltate şi trebuiau învăţate pe de rost»
Fraţii de peste Prut sunt sub tirul incertitudinilor de tot felul, sunt încercaţi de lupte politice interminabile. În timpul unei lecţii publicii cu studenţii Universităţii din Chişinău, fostul ultim preşedinte comunist al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, cu-o seninătate cretinoidă, a afirmat că
„limba română n-a existat niciodată”. Stau şi mă întreb cum poate totuşi un fost şef de stat să nege evidenţele cu atâta obrăznicie. Aberaţiile lui Vladimir Voronin n-au nici cea mai mică logică, sunt convins, auditoriul n-a muşcat din enormităţile frustratului bolşevic. Acest individ, ori de câte ori aude vorbindu-se de România sau de limba română, se agită ca musca-n ţilindru. Sper ca gena comunismului să se topească odată cu el pentru totdeauna în Moldova. Ideologia marxist-leninistă a născut monştri, cei care au trăit revolta populară din ’89 de la noi îşi amintesc de diversiunile şi sadismul comuniştilor din linia a doua, care după ce-au pus mâna pe putere au continuat să-şi bată joc de propriul lor popor. Oare
Ion Iliescu, simbolul bolşevismului autohton, poate dormi liniştit după ce-a concertat cu atâta sadism evenimentele de după moartea celor
doi dictatori lăsând pete vizibile de sânge pe istoria acestui neam? Da, cu siguranţă, la aşa conştiinţă, aşa manifestări!
O asemenea afirmaţie precum a lui Vladimir Voronin nu putea prinde contur decât într-o minte bolnavă, conectată la un sistem de dezinformare malefic. Dacă şi la noi comuniştii ar mai fi rămas la putere vreo jumătate de secol limba română ar fi degenerat şi mai rău. Să ne aducem aminte ce se întâmpla prin anii ’80, cu fiecare zi
„cuvintele de consum ideologic” acaparau limbajul
omului nou cuibărindu-se ca un ciorchine diabolic în mentalul colectiv paralizându-ne gândirea. Aşa zisele cuvinte pretenţioase puteau fi rostite sau scrise doar pe la colţuri sau în puţinele reviste de cultură. Ciudat era faptul că şi în limbajul de specialitate, indiferent de ce natură, pătrunseseră tot felul de cuvinte ideologizate care, de cele mai multe ori, sunau ca… naiba. Limba de lemn devenise un bun comun în rândul studenţilor de la „Ştefan Gheorghiu”, noul limbaj făcea furori printre tovarăşi, citatele din operele
genialilor conducători constituiau
punctele de reper ideologic şi moral ale societăţii multilateral dezvoltate şi trebuiau învăţate pe de rost. E drept, nu era un efort prea mare, nu cuprindea mai mult de cincizeci de cuvinte.
Toată lumea a purtat speranţa că odată cu primii paşi în democraţie limbajul omului politic va fi altul, cel puţin vom fi delectaţi cu minciuni frumoase, credibile prin mesajul lor, prin metafora sub care vor şti să ascundă enormităţile. N-a fost deloc aşa, urmaşii comuniştilor, şi urmaşii urmaşilor lor, se folosesc tot de un limbaj sec, cu aşchii, plin de cuvinte stâlcite, antrenând în discursurile lor sforăitoare tot felul de sensuri duble pentru a deturna atenţia de la adevăruri şi a duce în eroare auditoriu. În Parlamentul României
vulpismele se simt în … plenitudinea sensurilor, toţi aleşii neamului trag de ele atunci când vor să braveze şi să ne mai tragă câte o păcăleală.
Oare politicienii noştri au un minim respect pentru limba română?
Lucian ALECSA
CITEŞTE ŞI:
Campanie pentru unire demarată şi la Botoşani : Aducem Basarabia Acasă – GALERIE FOTO
