N-o să vă vină să credeţi, şi-n politică sunt oglindite credinţele, sunt partide monoteiste şi partide politeiste. Veţi vedea, nu-i nici o blasfemie în ceea ce vă voi spune, voi aduce argumente plauzibile. Fiind pus să-şi dea cu părerea despre bulversările ce macină acum PSD-ul prin executarea mişelească a lui Mircea Geoană fostul ministru al Culturii, Teodor Paleologu, a răspuns în stilu-i caracteristic, zeflemitor dar deloc lipsit de înţelepciune: „fiindcă acolo sunt mai mulţi zei, noi avem unul singur”. Această „trăsnaie” o putem dezvolta.
Pe scena politică românească sunt partide monoteiste şi politeiste, ai căror membri şi simpatizanţi pot crede într-o singură „divinitate” sau în mai multe. Exemple putem da cu nemiluita, dar s-o luăm metodic şi să vedem cum decurge viaţa în aceste partide. E bine să începem cu… începutul; în anul de graţie 1989 Ion Iliescu, ateu convins prin educaţia marxistă pe care o primise din fragedă copilărie, a insistat să fie privit ca un simplu zeu păgân fără aură divină, îi displăcea noţiunea de Dumnezeu, cu toate astea îl ungea la inimă să i se spună „emanat cu stea în frunte” uns să păstorească acest popor până la moarte. Şi cum poporul nu se dezmetici după frustrările din timpul dictaturii de îndată i-au şi cioplit un chip trecând să se roage la el ca la un profet. Timpul a trecut, românului i s-a mai luminat mintea, iar prozeliţii care-i juraseră credinţă veşnică pe timpul Revoluţiei începuseră să facă ochi şi să-i vadă petele de pe conştiinţă. Primul care s-a dezis de el a fost chiar cel ce-i pusese aură în noaptea „împuşcăturilor fără sfârşit”, pe 22 Decembrie, acesta fiind Petrică Roman. De îndată i s-a alăturat şi Iuda de Traian Băsescu, care la primele alegeri din noul partid numit PD l-a şi trădat. Tot prin anii de început ai democraţiei a apărut şi monstrul de Corneliu Vadim Tudor, naivii au început să i se închine idolatrizându-l şi privindu-l ca pe un salvator al neamului. Când i s-a dat masca jos s-a dovedit a fi un împeliţat.
Să revenim în actualitate, lucrurile s-au schimbat radical, Traian Băsescu din trădător a căpătat aură divină, fiind privit un fel de Dumnezeu de pedelişti, mulţi îşi fac cruce cu limba sau îşi scuipă în sân când dau cu ochii de el, la nivelul PDL el e singurul care taie şi spânzură, bietul Emil Boc nu-i decât un îngeraş sacrificat pe altarul crizei. În schimb la PSD situaţia nu este deloc aşa, aici sunt mai mulţi zei, chiar dacă purtător de aură este doar imberbul Victoraş Ponta, cei cu puteri extraordinare şi cu influenţe dictatoriale asupra membrilor sectei social-democrate din România sunt Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Putem concluziona fără a greşi, PDL este un partid monoteist, atenţie, chiar şi la nivelul judeţului Botoşani, iar PSD este unul politeist, cu multe capete aureolate, dar fără o voce divină.
Lucian ALECSA
