Trăim într-o ţară tristă, cu-o istorie scrisă la… două capete, păcat că-i a noastră! Prin ţărâna ei curge sângele strămoşilor noştri, dar şi sânge străin; ba musulman, ba fanariot, ba maghiar. Ce-i drept, fiecare dintre aceste naţii şi-a lăsat câte o mică amprentă în structura fiinţei noastre naţionale, însă fără nici o îndoială grupa noastră sanguină este de sorginte daco-romană. Sunt câteva trăsături de caracter pe care le moştenim aproape nemodificate de la înaintaşi, dragostea faţă de Bacchus este nealterată, aici am rămas fideli în totalitate dacilor, de la romani se pare că am preluat ceva mai puţine lucruri, iar cele pe care ni le-am fixat pe gene ne sunt mai puţin luminoase. Temperamentul uşor coleric şi „vorba aruncată în vânt”, mai bine zis vorbitul în dodii, cu siguranţă , sunt elemente cu specific latin. Este de ajuns să privim spre fraţii noştri din Italia.
De-a lungul istoriei ne-am îndoit firea după cum a bătut vântul, personalitatea noastră pare a se fi conturat abia târziu, în epoca modernă, pe când ne-am găsit o oarecare stabilitate între hotare şi-am tras hora cea mare a unirii într-un singur trup. Tot prin acele timpuri ne-am definit şi exprimat sufletul şi ne-am alfabetizat cât de cât, apoi a trebuit să „importăm” principi străini spre a ne deschide ochii în direcţia occidentului, prea ne subjugase fiinţa otomanii şi fanarioţii de ajunsesem un popor fără vlagă şi fără coloană vertebrală. În această perioadă au apărut şi marile personalităţi ale neamului: Mihai Eminescu, Mihail Kogâlniceanu, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, Ion Slavici şi mulţi alţii. Şi lumea politică începuse să prindă grai şi să se maturizeze. După Alexandru Ioan Cuza s-a coagulat partidul liberal, în special prin familia Brătienilor, care ulterior a făcut cu adevărat România modernă.
La fel, 1918 a însemnat scrierea actului nostru de naştere, atunci am şi pătruns cu adevărat în conştiinţa Europei. Imediat după război a început şi marea revoluţie economică şi culturală în România Mare, prin anii ‘30 devenisem un nume proeminent în acest colţ de lume, eram, poate pentru prima oară de-a lungul istoriei, luaţi în seamă. Bucureştiul ajunsese micul Paris. Atenţie, fără pic de ironie! Tot în acea perioadă pământul acesta a început să rodească mari nume precum: Lucian Blaga, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea şi alţii.
Călăul nostru s-a numit comunismul, a ciopârţit fiinţa naţională din cap până-n picioare, după 21 de ani de democraţie e timpul să ne revenim şi să ne aliniem marilor naţiuni europene. Sincer, e foarte greu. I-am urmărit cu spaimă manifestările paranoice ale europarlamentarului nostru Corneliu Vadim Tudor. În momentul când un executor judecătoresc a încercat să pună în aplicare somaţia de eliberare a sediului PRM, clădire revendicată şi câştigată de foştii proprietari, individual a trecut să-l injure ca la uşa cortului. Sunt convins, mulţi dintre români au aplaudat gestul liderului PRM. Cu toate astea mă bucură faptul că peremistul botoşănean Dumitru Codreanu se simte ruşinat de “ieşirile psihopatice ale lui Vadim”.
Lucian ALECSA
