Fănuş Neagu de cum a făcut ochi s-a văzut prins în scutecele metaforei, din acel moment s-a dedat cuvântului întru întreaga lui fiinţă devenind un soldat pre-instruit pe câmpul de luptă al scrisului. Iaca, cu voie sau fără de voie, a venit timpul ca prinţul metaforei să ia calea luminii, sunt convins că îngerii l-au luat în primire şi nu-l vor lăsa să hălăduiască prin întuneric.
Mulţi l-au privit pe Fănuş Neagu ca un ales al lui Bachus, numai că măsura echilibrului nu i-a lipsit niciodată, a ştiut să transforme aburii vinului în parfum de metaforă şi să haiducească în lumea fantastică a visului fără a-L ofensa pe Bunul Dumnezeu. Poate că treaz nu a fost de cum s-a rupt de la ţâţa mumă-sii, dar n-a sorbit niciodată lumină pe sufletul gol şi nici vin pe stomacul gol, şi-a tamponat cuvântul numai cu broboane de Fetească şi stropi de azur. A trăit în aburii nebuniei, fără a fi nebun. Prietenii lui spun că-n viaţa lumească nu s-a îmbătat decât cu esenţă de cuvânt şi cu vin de cea mai bună calitate.
Nu greşesc în nici un fel, şi-a iubit confraţii cu patimă, ca nimeni altul; i-a urecheat numai în cuvinte de laudă, i-a lăudat numai în somn. A împăcat plăcerile lumeşti cu cele angelice, poate că uneori a fost şi microb pentru duşmani, dar a ştiut să fie şi microbist înfocat pentru amici şi pentru oamenii de rând. A iubit fotbalul la nebunie, a scris ca nimeni altul despre poezia balonului rotund, însă fără a cădea în ridicol. Vişiniul a fost culoare care i-a amprentat destinul lumesc, a iubit Rapidul până la lacrimi, n-a păcălit şi n-a sfidat lucrurile mărunte, precum nu s-a lăsat intimidat de lucrurile măreţe, cu aceeaşi plăcere a scris despre gafele şi robinsonadele lui Rică Răducanu, ca despre elegiile prietenului său de şpriţ şi taifas Nichita Stănescu.
Ca orice pământean a avut şi duşmani, pe care i-a întâmpinat zeflemitor şi cu zâmbetul pe buze, scăpând printre sughiţuri şi înghiţituri de Zghihară celebra expresie: „ Fie plopul cât de înalt, tot îl cacă ciorile”.
De câţiva ani literatura lumii a cotit-o, şi-a ales un alt drum, unul deocamdată necunoscut, încă plin de hârtoape, lipsit de romantism şi melancolie, dar, cu toate astea, Fănuş Neagu va rămâne în istoria literaturii ca ultimul mare visător, metafora lui nu poate pieri, e prea plină de muzică şi lumini. Mulţi sunt cei ce-l regretă, puţin sunt cei care l-au citit cu adevărat, şi mai puţini vor fi cei care îl vor citit, sunt convins, nimeni, absolut nimeni, nu-l va putea clinti din „Scaunul Singurătăţii” şi nici să-i închidă gura pentru că „Îngerului a strigat” în altarul… limbii române.
Lucian ALECSA
