Pentru unii funcţionari obrăznicia a devenit un fel de reflex condiţionat, cum cineva încearcă să le scoată în evidenţă dalmaţianismul moral, cum li se aprinde un bec în scăfârlie, se simt ofensaţi şi trec la atac. Ei bine, de cele mai multe ori sunt daţi de gol de propriile reacţii; unii se manifestă cu violenţă aruncând tot felul de înjurături spre cei care-i atenţionează, alţii fierb de mânie făcând tot posibilul să-şi controleze tensiunile ca apoi să se răzbune cu vârf şi îndesat, iar cei mai mulţi îşi trag morga nevinovatului peste chip luând atitudinea unor mironosiţe. Bineînţeles, mai sunt şi cazuri aparte, sunt şi indivizi care nu se înscriu în nici una dintre aceste categorii, mai simplu spus, o fac pe-a deştepţii crezând că-n felul acesta nu li se vor vedea petele. Numai că uită un lucru, fiind oarecum persoane publice mii de ochi sunt îndreptaţi asupra lor, spre a le uşura înţelegerea vin cu-n citat din Sărmanul Dionis:
„… dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi, de aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare şi cu cât mai mulţi ochi aş avea toate dimprejurul meu ar părea şi mai mari”.
Şi cum toate lucrurile se leagă în viaţă, îl rog pe dl. Dumitru Zmău, şeful Poliţiei Rutiere Botoşani, să mediteze adânc la cele scrise de genialul poet de la Ipoteşti mai ales că domnia sa iubeşte până la lacrimi comuna Mihai Eminescu. Totuşi, un lucru nu-mi este clar, nu ştiu de unde vine această dragoste pentru aceste ţinuturi, o fi dintr-o afecţiune pătimaşă pentru marele Eminescu sau dintr-un spirit pragmatic, ştim cu toţii cât de mult iubeşte pământul arabil de pe raza comunei. Sunt convins că numai primarul locului ne poate reda o imagine clară.
Într-o conferinţă de presă dl. şef al Poliţiei Rutiere Botoşani, Dumitru Zmău, după ce şi-a prezentat şefii ierarhici de la Bucureşti, s-a detensionat spunându-şi cu voce tare oful:
”Sunt prezent aici şi eu care mă cunoaşteţi, care mi-aţi făcut viaţa amară o viaţă întreagă…” Deh, la furie, omul mai scapă şi câte o repetiţie… bolnavă! E foarte bine că şi-a descărcat sufleţelul, mai ştii, i se putea ofili de tot, iar într-o bună zi să nu-şi recunoască nici chipul. Domnu’ şef nu s-a oprit
aici, a continuat să se dea fată mare, fără ca vreun jurnalist să-i ceară… mâna: ”şi dacă aveţi ceva de spus la adresa mea, puteţi să spuneţi acum, sau să tăceţi pentru totdeauna…”. Stau şi mă întreb dacă în sală ar fi fost dl. Dumitru Istrati, fostul director de la OCPI, şi l-ar fi privit drept în ochi ar mai fi avut acest curaj? E drept, pământul nu are gură, dar are glas, şi ferească Dumnezeu de… blestemul pământului. Cine nu-şi aduce aminte de Ion al Glanetaşului al lui Liviu Rebreanu. Poate că într-o bună zi domnia sa ne va povesti despre magia pământului ipoteştean şi despre roadele acestuia, atât cele spirituale cât şi despre cele materiale. Spre final voi face o buclă peste timp şi iarăşi voi apela la genialul său… consătean:
„Unde eşti tu Ţepeş, Doamne? / Ca punând mâna pe ei. / Să-i împarţi în două cete…”.
Atenţie, maşină nu am, doar boi la bicicletă am!
Lucian ALECSA
