Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Alexandru D. Lungu.
Născut la Miorcani, făcându-și studiile la școala primară și gimnaziul din localitatea natală (1934-1941), la Școala Normală din Șendriceni (1941-1949) și la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (1950-1954), Alexandru D. Lungu a devenit, în 1954, actor la Teatrul Nottara. A interpretat peste 100 de roluri pe diverse scene și în numeroase filme românești.
Ca scriitor, a debutat în 1958, cu o povestire publicată în revista „Albina”, colaborând periodic cu proză, teatru și traduceri la: „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Gazeta literară”, „Iașul literar”, „Viața românească”. A publicat inițial câteva cărți de nuvele – Hotar (1960), Cristal (1967), Cu soarele în brațe (1968) –, care „se axează cel mai adesea pe viaţa de la sate, pe descrierea vieţii ţăranului român apăsat de grijile de zi cu zi, de noile transformări ale societăţiişi mai ales de pierderea proprietăţii, toate pe un fundal în care dragostea de viaţăşi păstrarea identităţii se reflectă cu reală putere de redare” (Gellu Dorian). Primul roman, Orașul cu o singură stradă, îi apare în 1983, urmat de: Lacătul apei (1986), Duminicile unei veri (1991), Moarte măruntă (1997), Salonul japonez (2002), Chilipir de om pe jos (2002).
În toate romanele sale, Alexandru D. Lungu îmbină realul cu ficțiunea, evocă locuri și oameni din copilăria sa, creând, totodată, în maniera realismului magic, spații și personaje care impresionează prin pitorescul lor (Gellu Dorian numește Darabaniul din Orașul cu o singură stradă „un soi de Macondo al nordului Moldovei”).
Atât nostalgia pentru timpurile de odinioară, cât și ironia bonomă sunt prezente în Moarte măruntă, un roman despre care autorul mărturisește, pe coperta a patra, că este și o critică la adresa nedreptăților aduse de totalitarism: „Am început această carte în februarie 1988. Din prudență, și mai cu seamă din frică – frica fiind pe-atunci stare generală –, o purtam cu mine ca pe-un act de identitate; nu lăsam manuscrisul când plecam din București, la Secaria, și nici la Secaria, când veneam în București (în aceste două localități am scris-o). Revoluția m-a prins cu cartea la jumătate. Am crezut că nu mai are rost s-o continui… Am întrerupt scrisul mai mult de un an… Văzând însă nostalgia unora după «epoca de aur» – ca unul dinlăuntrul surdei dureri –, m-am hotărât să depun mărturia până la capăt, ca un argument în fața celor care vor și pot judeca!”.
Copilăria personajului principal se identifică oarecum cu epoca României Mari, cu vremea în care lumea părea armonioasă, iar ritualurile vieții de zi cu zi, bine statornicite:
„…Își întoarse fața către geam și se ghemui în scaun cu bărbia în piept.
Mașina se unduie opintit pe curbele șoselei care urca spre Horodiștea, localitatea de care «se-agață harta-n cui». Jos șerpuia Prutul, pierzându-se în lunca dinspre Rădăuți-Prut și Lipcani. De câte ori nu fusese în Lipcani?… În copilărie, să facă ulei de floarea-soarelui, cu taică-su; pe urmă, cu vecinul Tomuleț, viitorul cumnat, să vadă și el târgul de cai («că de cumpărat?»), unul din cele mai renumite din țară, «când România era mare și rotundă ca o pâine»; așa și-o închipuia el, «ca pe o pâine enormă, bine crescută, cu munții frumos rumeniți și miezul dulce, dulce, nu ca acum, ciuntită, roasă parcă de șobolani». Ca pe «Tatăl nostru» știa pe-atunci harta țării. Pe urmă, după ce ajunsese calfă, îl trimetea domnulȘmil, după materiale, tot la Lpcani: oraș cu regiment, cu muzică militară, cu gară… «Ce mai?!»…
Cursa intră în Horodiștea. Nu se mai vedeau cele două târguri în care Adam își mistuise cei mai frământați, dar și cei mai frumoși ani din viață, anii visurilor lui!
Târgurile astea – mai cu seamă cele care-au fost odată… le dusese și le va duce cu el, câtă vreme umbra lui va măsura pământul… «Frumoși ochi are fata asta!»…
Se strânse din nou în scaun, adunat în sinea lui.”
Spiritul ironic nu-i este străin lui Alexandru D. Lungu. Adesea, introducând replici ample ale unor personaje ingenui (asemenea tiradelor din operele dramatică, în aceste cazuri fiind vizibilă experiența teatrală a scriitorului), prozatorul definește reperele unei lumi ce se baza pe principii bine definite, dar care apune:
„Numai că fiecare meserie e făcută din două catigurii, poate chiar trei: boierii meseriei, care-s foarte rari, meșterii și cârpacii. Or eu am vrut să fac din tine, dacă nu chiar un boier al meseriei, adică elidă, pricepi tu ce-i elida?... Să nu crezi că elidă înseamnă adunătura asta de popi, primari, notari, conțopiști, negustori proști, care-n loc să câștige zece lei și să cheltuie nouă, câștigă nouă și cheltuiesc zece… care s-adună la balul de duminică seara, în grădină la Gasner, cu fetele lor proaste, grase și nădușite, pe care vor să le dea de neveste subofițerilor de la «Patru chirpici, Lipcani»; nu-i asta elida… Elida, în meserie, e altceva, e, adică, spuma!... Spuma sau fruntea! Înțelegi, Adame?... Cum îți ziceam, am vrut să fac din tine, dacă nu spumă, măcar un meșter bun, nicidecum un cârpaci… așa să-mi ajute mie Dumnezeul lui Moise și-al meu. Acum, dacă nu mi-ar fi teamă că te-ngâmfi, ți-aș spune că calfă bună ai ajuns, mai ai niște pași și-ajungi meșter… și de la meșter la elidă nu-i mare lucru; o trăsătură cu pușca și-o fugă de iapă până crapă…”
Rămase în umbră după publicare, romanele lui Alexandru D. Lungu ar trebui (re)citite și (re)aduse în discuție, pentru a avea o imagine cât mi completă despre evoluția romanului românesc în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
